Studentul Ortodox

Pelerinaj la Mănăstirea Poceaev şi în Bucovina de Nord

2010-02-28T10:55:00.002+02:00

Vineri – (Plecarea dimineaţa la ora 7.) – M-rea Boian – Izvorul Sfinta Ana (tamaduitor de boli) – Schitul Sfintul Serafim de Sarov - M-rea Poceaev (talpa Maicii Domnului, Icoane facatoare de minuni si Sfinte moaste) – cazare.

Sâmbătă –M-rea Poceaev – or. Cernăuţi - Universitatea din Cernauti (Facultatea de teologie) şi alte edificii de epocă din oraş, Catedrala din Crasna (Icoana Maicii Domnului facatoare de minuni) – M-rea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava din Crasna (unde se citesc acatiste pt succes în afaceri) – cazare la Storojineţ (Hotel).
Duminică – Sfânta Liturghie la Mănăstirea Bănceni – (Masa) – plecarea spre Chişinău.

Cost – 650 lei. Costul include drumul tur-retur şi masa de duminică.
Taxe neincluse: cazarea şi masa de vineri şi sâmbătă.

fratele Iulian – 079600416

A apărut cartea „Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată”

2009-12-13T18:21:00.000+02:00

Fraţilor, iată că după aproape doi ani de cercetări, a ieşit de sub tipar volumul „Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată”.

Acest volum este o premieră pentru întreg spaţiul românesc, în special pentru Basarabia este precum o rază de lumină vie din vremurile demult apuse.

Cartea „Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată” cuprinde în sine 50 de personalităţi notorii, slujitori ai Dumnezeului celui Veşnic, care au activat în Basarabia noastră începând cu sfârşitul secolului XIX până aproape de vremurile noastre.

————————————-

În această carte, am adus în faţa cititorilor mărturii biografice a următoarelor personalităţi:

1. + Varlaam Cerneavschi, episcop. 1819-1889

2. + Anatolie Tihai, arhimandrit. †1893

3. + Teodor Laşcov, protoiereu. 1829-1894

4. + Ştefan Ciuhureanu, preot. 1810-1896

5. + Ioan Neaga, protoiereu. 1834-1901

6. + Iosif Naniescu, mitropolit. 1820-1902

7. + Gheorghe Ignatovici, preot. 1840-1905

8. + Ioan Cornovan, protoiereu. 1846-1906

9. + Pavel Florov, preot. 1831-1910

10. + Inochentie Levizor, ieromonah. 1831-1914

11. + Macarie Untul, protoiereu. †1916

12. + Alexie Mateevici, preot-poet. 1888-1917

13. + Iustin (Ignatie) Ignatovici, preot-tipograf. †1918

14. + Nicolae Vlaicov, protoiereu. (1845-1918)

15. + Ilie Vulpe, ieromonah. 1851-1928

16. + Ioan Covaldji, protoiereu. 1867-1928

17. + Arsenie Stadniţchi, mitropolit. 1862-1936

18. + Teodosie Chirică, episcop. 1866-1937 (?)

19. + Mina Ţăruş, protoiereu. 1884-1942

20. + Gherontie Guţu, protosinghel. 1887-1937

21. + Mihail Ciachir, protoiereu. 1861-1938

22. + Mihail Berezovschi, preot-compozitor. 1868-1940

23. + Alexandru Baltaga, protoiereu. 1861-1941

24. + Ieremia Ciocan, protoiereu. 1867-1941

25. + Mihail Vasilache, preot. †1940

26. + Alexandru Cristea, preot-compozitor. 1890-1942

27. + Constantin Popovici, iconom mitrofor. 1860-1943

28. + Gurie Grosu, mitropolit. 1877-1943

29. + Dionisie Erhan, episcop. 1868-1943

30. +Petre Gheroghian, preot, poet, prozator, fotograf, apicultor 1886-1947

31. + Vasile Guma, protoiereu. 1865-195…

32. + Pavel Guciujna, preot, parlamentar. 1881-1953

33. + Serghie Bejan, iconom-stavrofor. 1879-1953

34. + Macarie Tîncu, preacuvios. 1888-1969

35. + Serafim Dabija, Arhimandrit 1915-1985

36. + Victor Chicu, protoiereu mitrofor. 1901-1992

37. + Paul Mihail, preot-istoric. 1905-1994

38. + Antim Nica, arhiepiscop. 1908-1994

39. + Dimitrie Balaur, preot. 1903-1996

40. + Ioan Guţu, ieromonah. 1905-1996

41. + Paulin Lecca, arhimandrit. 1914-1996

42. + Nestor Vornicescu, mitropolit. 1927-2000

43. + Gheorghe Mihai, iconom-stavrofor. 1921-2001

44. + Vasile Ţepordei, preot-publicist. 1908-2002

45. + Sofian Boghiu, arhimandrit. 1912-2002

46. + Mircea Domitriu, preot. 1915-2003

47. + Selafiil de la Noul-Neamţ, preot-duhovnic. 1908-2005

48. + Antonie Plămădeală, mitropolit. 1926-2005

49 + Damian Potoroacă, arhimandrit. 1921-2007

50. + Felix Dubneac, arhimandrit. 1912-2008

Cu Nădejde şi Credinţă în Domnul, am adunat în volumul prezent destine de mult uitate, a Oamenilor lui Dumnezeu din Basarabia, care toată viaţa lor au slujit cu Credinţă Tatălui ceresc şi poporului asuprit şi necăjit dintre Prut şi Nistru.

Muncind la acestă lucrare, eram foarte aprins ştiind că răsplata va fi mare: scoaterea din bezna uitării a unor vrednici compatrioţi din Basarabia noastră sfântă.

I-am adunat în această carte, pentru că nu mă mai pot sătura de înţelepciunea, de Credinţa nestrămutată, de smerenia acestor vrednici păstori de suflete.

Pentru că, ei toată viaţa lor pe unde au mers au semănat numai Lumină, Credinţă şi Dragoste.

Pentru că, aceşti vulturi basarabeni au schimbat la faţă Biserica Ortodoxă - citadela mântuirii - au consolidat-o şi-au întărit-o!

Pentru că, dacă noi nu vom scrie despre ei, nu vom aminti faptele lor creştineşti, pietrele vor vorbi, iar Dumnezeu nu ne v-a ierta!

Cu nădejde şi credinţă că vom duce această lucrare până la un bun sfârşit.

Dă-mi Doamne să pun început bun…

autorul proiectului „+Persoanlităţi Basarabene în Slujba lui Dumnezeu şi a Neamului”

Mihail BORTĂ, or. Chişinău, anul 2009 de la Hristos.

————————————–

Cartea poate fi găsită la reprezentaţii A.S.C.O.R. Chişinău şi Frăţia Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (Bisericuţa de lemn) din Chişinău.

Telefoane de contact: 068559904; 079600416; 069335009

Izvorul tuturor lucrurilor este Dumnezeu

2009-11-28T14:55:00.002+02:00

Trăim într-o lume pragmatică. Prin tot ceea ce fac, oamenii vor să realizeze lucruri concrete. În toate demersurile lor au o noimă şi urmăresc o ţintă. Pentru a-şi atinge ţinta se folosesc de un plan şi de mijloace adecvate.

Cele afirmate sunt valabile şi pe tărâm spiritual. Orice om sănătos la minte îşi pune întrebări referitoare la obârşia tuturor lucrurilor, la sensul existenţei sale şi la scopul final pe care trebuie să-l urmărească.

Izvorul tuturor lucrurilor este Dumnezeu. El a creat lumea văzută şi nevăzută, iar pe om, coroana creaţiei sale, l-a pus ca domn şi stăpân peste lucruri. Ţinta omului, creat după chipul lui Dumnezeu, este să ajungă la asemănare cu El, să se îndumnezeiască, să aibă viaţă din belşug.

Din nefericire omul a căzut. Patimi dezordonate au pus stăpânire pe el. În loc să-L aleagă pe Dumnezeu, care este viaţă, a ales păcatul, care este moartea. “Viaţă şi moarte ţi-am pus eu astăzi înainte, zice Dumnezeu, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deuteronom 30, 19). Comentând această realitate Sfântul Vasile cel Mare a scris: “Moartea este o urmare necesară a păcatului; te apropii de moarte, pe măsură ce te îndepărtezi de Dumnezeu, care este viaţa; moartea este lipsa vieţii. Adam, îndepărtându-se de Dumnezeu, s-a expus morţii”.(1)

Dar din fericire Dumnezeu S-a coborât pe pământ, S-a întrupat, S-a făcut frate cu noi oamenii, pentru a ne da nouă posibilitatea restaurării, posibilitatea îndumnezeirii, pentru a ne mântui. Prin Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, putem ajunge la Tatăl. Important este să conlucrăm cu harul Său, să punem şi noi umărul pentru a ne despătimi, pentru a ne elibera de păcat şi a ne uni cu El. Harul izvorâtor din Jertfa Crucii Sale curge îmbelşugat în Biserică şi-l adapă pe tot omul doritor de mântuire. La harul care vine de sus trebuie însă să adăugăm şi noi efortul nostru de jos. Dumnezeu trimite ploaia din cer, dar ţăranul este chemat să-şi lucreze ogorul. Altfel nu vor creşte decât spini şi pălămidă. “Ţarina, când absoarbe ploaia ce coboară adeseori asupra ei şi rodeşte iarba folositoare celor pentru care a fost muncită, zice Sfântul Pavel, primeşte binecu-vântarea lui Dumnezeu; Dar dacă aduce spini şi ciulini, se face netrebnică şi blestemul îi stă aproape, iar la urmă focul o aşteaptă” (Evrei 6, 7-8).

Hristos ne-a arătat drumul şi ne-a deschis calea spre Tatăl. În discuţia pe care a avut-o cu ucenicii, înainte de patimi, le-a spus că se duce la Tatăl. Mai mult, a adăugat faptul că ei ştiu unde Se duce şi ştiu şi drumul într-acolo. Însă Toma dă glas nedumeririi ucenicilor: “Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea? (Ioan 14, 5). Iar Domnul îi răspunde: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14, 6).

Ne propunem şi noi ca într-această lucrare să alcătuim un ghid pentru a putea parcurge calea desăvârşirii creştine, pentru a scăpa de păcate şi a ne umple de har. Dinamica despătimirii îşi are o noimă. De aceea Sfinţii Părinţi, întemeiaţi pe Sfânta Scriptură şi pe Sfânta Tradiţie, ne-au lăsat nenumărate reţete de urmat. Teologii au întocmit tratate savante de Spiritualitate, de Ascetică şi Mistică, fiecare propunându-ne o cale. Viaţa duhovnicească este o călătorie dinamică. Ea începe cu Botezul, care este o purificare a "chipului" lui Dumnezeu din noi şi continuă printr-o vieţuire ascetică până la dobândirea “asemănării".

Înainte de a schiţa planul nostru, vă dăm câteva temeiuri de referinţă din revelaţia dumnezeiască şi din Părinţi legate de dinamica despătimirii, legate de calea desăvârşirii creştine.

Mântuitorul Hristos zice că: “Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12).

Sfântul Petru ne spune că Dumnezeu Tatăl ne-a făgăduit, prin Fiul, să ajungem “părtaşi dumnezeieştii firi, scăpând de stricăciunea poftei celei din lume” (2 Petru 1, 4). Dar pentru aceasta trebuie să punem şi noi toată sârguinţa, adăugând la credinţă fapta bună, la fapta bună cunoştinţa, la cunoştinţă înfrânarea, la înfrânare răbdarea, la răbdare evlavia, la evlavie iubirea frăţească, la iubirea frăţească dragostea (2 Petru 1, 5-7).

Este limpede, din Scripturi, că Moise pentru a se întâlni cu Dumnezeu s-a urcat pe Muntele Sinai, postind patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Ieşire 34, 28). Cei trei ucenici, Iacov, Petru şi Ioan, pentru a-L vedea pe Domnul schimbat la faţă s-au urcat pe Muntele Tabor (Matei 17, 1).

Urcuşul înspre unirea cu Dumnezeu, întru iubire, este creionat astfel de către Sfântul Maxim Mărturisitorul: “Dragostea e născută de nepă-timire; nepătimirea de nădejdea în Dumnezeu; nădejdea de răbdare şi îndelungă răbdare; iar pe acestea le naşte înfrânarea cea atotcuprinzătoare. Înfrânarea la rândul ei, e născută de frica lui Dumnezeu. În sfârşit frica, de credinţa în Domnul”.(2) Sunt conturate clar aici şapte trepte înspre nepătimire asupra cărora vom reveni.

Spiritualitatea creştină nu face altceva decât să ne prezinte dinamica despătimirii, procesul înaintării creştinului pe drumul desăvârşirii întru Hristos, prin curăţirea de patimi şi dobândirea virtuţilor. Acest proces se săvârşeşte întro anumită ordine, ordine asupra căreia vom stărui.

Dacă dogmatica ne învaţă ce să credem, morala ce să facem, mistica este preocupată de unirea fiinţei omeneşti cu Fiinţa supremă, cu Dumnezeu. Ţinta este să “ajungem toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13).

Drumul înspre ţintă are, teoretic, două mari etape: ascetica şi mistica. Ascetica este preocupată de purificarea de patimi, iar mistica de înaintarea în unirea cu Dumnezeu. De fapt cele două se întrepătrund. Pe măsură ce ne purificăm de patimi ne umplem de Duhul, ne unim cu Dumnezeu. Etapa ascezei este activă, presupune luptă şi nevoinţă. Etapa misticii este contemplativă, presupune că s-a ajuns la desăvârşire, la unirea cu Dumnezeu. Sfântul Pavel le rezumă magistral pe amândouă într-un verset: “M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20).

Etapa activă a ascezei urmăreşte curăţirea de patimi. Etapa contemplativă presupune că s-a ajuns la desăvârşire. Între cele două etape Sfântul Dionisie Areopagitul mai concepe o fază interme-diară, a iluminării. De aceea toată colecţia filocalică este aşezată sub această sintagmă: Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii sau calea cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi. Aşadar se face vorbire de trei faze: faza activă a curăţirii; faza intermediară a iluminării şi faza contempla- tivă a desăvârşirii.

Este clar, şi trebuie subliniat acest lucru cu tărie, că drumul înspre ţintă nu-l putem parcurge fără ajutorul lui Dumnezeu. Puterea vine de la El. Noi trebuie să dăm lucrarea pentru care primim puterea prin Sfintele Taine.

Există o puternică legătură între cele trei etape, sau trei faze, ale vieţii duhovniceşti şi cele trei taine de iniţiere. Botezul, Mirul şi Sfânta Euharistie ne oferă harul, puterea, energia necreată, cu care conlucrând putem ajunge la îndumnezeire. Prin aceste taine de iniţiere există o progresivă prezenţă mistică a lui Hristos în noi.

Rezultă de aici “un paralelism între cele trei taine şi cele trei faze: dacă Botezul e pruncia, Mirul bărbăţia şi Euharistia vârsta împlinită, faza purificativă e asemănată cu Botezul, cea ilumi-nativă cu Mirul, cea unitivă cu Euharistia”.(3) Harul primit la Botez îl punem în lucrare în faza curăţitoare, cel primit la Miruire în faza iluminatoare şi cel primit în Euharistie în faza de desăvârşire.

Aşa cum în Botez ne răstignim, ne îngropăm şi înviem cu Hristos, tot aşa în etapa curăţitoare transpunem în realitate această moarte şi înviere cu Hristos. Efortul de despătimire este actualizarea Botezului, prelungirea Botezului. Omul vechi este omorât şi-i ia locul omul cel nou.

Darurile Sfântului Duh, care în stare latentă sunt prezente în tot creştinul de la Miruire, devin active în faza iluminativă. Omul curăţit de patimi ajunge la exercitarea conştientă a acestor daruri, înţelege Scripturile, citeşte ca întro carte în toată creaţia lui Dumnezeu.

Desăvârşirea, unirea cu Dumnezeu, este actualizarea Euharistiei. În Euharistie se realizează cea mai intimă unire între Hristos şi credincioşi. Pe de o parte, pentru a te împărtăşi trebuie mai întâi să te curăţeşti de păcate, dar pe de altă parte, pentru a te tămădui de patimile şi poftele rele trebuie să alergi la izvoarele harului, să primeşti putere şi ajutor de la Hristos euharistic. “Vrăjmaşul ştiind ce roadă şi ce mare tămăduire se află în Sfânta Împărtăşanie, se trudeşte, cât poate, să întoarcă şi să împiedice în tot felul şi la orice prilej, pe credincioşi şi pe oamenii evlavioşi, de la ea”. (4)

Tratatele de mistică, în general, se opresc la toate cele trei faze. În demersul nostru, însă, noi ne vom opri doar la prima fază, la curăţire, cele ce le vom relata înscriindu-se în această Dinamică a despătimirii.

Ne vom opri doar la această primă etapă pentru că, din nefericire, zbuciumul luptei noastre pentru a scăpa de păcate ne face să avem limpede experienţa acestei faze. Iluminarea, şi cu atât mai mult desăvâr-şirea, rămân nişte deziderate spre care tânjim. Despre ele este şi foarte greu să ne pronunţăm.

În Pateric ni se relatează în acest sens o întâmplare cu mesaj limpede. Un ucenic de-al lui Avva Pimen ajunge prin străinătate. Vizitându-l acolo pe un părinte vestit îi povesteşte despre faima pe care o are Avva Pimen. Curios părintele, peste un timp, vine să-l întâlnească pe Avva Pimen. Ucenicul îl introduce la părintele său. "Deci l-a primit pe el cu bucurie şi, sărutându-se unul pe altul, au şezut. Şi a început cel străin a vorbi din Scriptură locuri duhovniceşti şi cereşti. Şi şi-a întors Avva Pimen faţa lui şi nu i-a dat răspuns”. Şi văzând străinul că nu-i răspunde bătrânul a ieşit mâhnit. Ucenicul bătrânului, însă, i-a dezlegat nedumerirea: Avva Pimen nu se antrena în discuţii savante despre cele cereşti, ci era preocupat de probleme duhovniceşti practice. Străinul “umilindu-se a intrat la bătrânul şi a zis către dânsul: ce voi face avvo, că mă stăpânesc patimile sufletului? Şi a luat aminte la dânsul bătrânul, bucurându-se. Şi a zis: acum bine ai venit”. (5) Şi i-a vorbit despre despătimire.

În consens cu cele afirmate vom zăbovi şi noi asupra celor şapte etape din urcuşul spre desăvârşire. Dinamica despătimirii presupune următoarele etape: 1. Credinţa; 2. Frica de Dumnezeu; 3. Pocăinţa; 4. Înfrânarea; 5. Răbdarea; 6. Nădejdea; 7. Nepătimirea.

A nu urca, din punct de vedere spiritual, nu înseamnă a sta pe loc, ci a regresa. Fericitul Augustin ne spune că “nu putem să ne oprim de a nu aluneca înapoi, decât forţându-ne mereu de a sui; îndată ce ne oprim; coborâm; şi a nu înainta înseamnă a coborî; încât dacă nu vrem să recădem, trebuie să ne silim mereu a înainta fără a face popas”. (6)

O stare neutră a sufletului nu se poate obţine. Patimile eliminate trebuiesc înlocuite cu virtuţile. Iar prima grijă pe care trebuie să o avem este aceea de a ne fixa raţiunea întro atitudine fermă: lucrul acesta se realizează prin Credinţă.

A apărut ziarul Studentul Ortodox

2009-11-23T15:07:00.000+02:00

Fraţilor vă aducem la cunoştinţa dvs. că recent a apărut nr. 7 al ziarului nostru studenţesc “Studentul Ortodox”.

Doritorii de a distribui ziarul “Studentul Ortodox” sunt rugaţi sa telefoneze la numărul 079600416, persoană de contact Iulian Rusanovschi.

La fel, vă oferim posiblitatea să descărcaţi gratis ziarul direct din pagina noastră:

DESCARCĂ format PDF

Câteva precizări despre alimentele pe care le consumăm în fiecare zi

2009-10-08T19:39:00.003+03:00

E-urile sunt substanţe care se folosesc la prepararea unor produse în scopul ameliorării calităţii acestora sau pentru a permite aplicarea unor tehnologii avansate de prelucrare ( Monitorul Oficial al României, Anul XI, Nr. 268/1999, pagina 13).

În istoria alimentară a diferitelor civilizaţii nu găsim E-urile. Ele sunt invenţia secolului XX.

Definiţia oficială redată mai sus este ambiguă şi plină de omisiuni: Ce fel de substanţe - naturale sau de sinteză? De ce să ameliorezi calitatea? Care calitate - organoleptică sau nutritivă? Ce este acea tehnologie avansată? Au sau nu au reacţii adverse? Dacă au sau dacă nu se ştie dacă au, de ce se folosesc, totuşi?

Majoritatea E-urilor are o istorie şi o existenţă identică: când se lansează pe piaţă se spune că nu sunt nocive şi se dă o lege în sensul acesta. După câţiva ani se demonstrează că sunt nocive şi se dă o altă lege care să le interzică.

E-urile nu au fost niciodată cerute de populaţie; ele au fost oferite şi majoritatea oamenilor le mănâncă fără să se întrebe ce este cu ele. Din cauză că nu se întreabă, producătorii le oferă din nou. S-a născut o adevărată şi foarte rentabilă industrie mondială a E-urilor, care vinde în cantităţi enorme.

Ca urmare a consumării lor repetate apare panică, pierderea gustului, tulburări de memorie, dureri articulare etc.

Majoritatea cercetărilor medicale consideră aspartamul ca având un rol în declanşarea următoarelor maladii: tumori cerebrale, scleroză multiplă, epilepsie, sindroame extra-piramidale, boala Alzheimer, retardare mintală, limfoame, malformaţii, diabet.

Un principiu străvechi ai medicinei spune că „nimic nu este mai periculos decât a administra o substanţă timp îndelungat, în mod repetat".

Numai alimentele pot fi administrate timp îndelungat în mod repetat. Toate celelalte substanţe, nonalimente, adică aditivii alimentari, medicamentele chimice şi naturale nu pot fi administrate timp îndelungat, în mod repetat, căci cad sub incidenţa acestei axiome biologice şi în cele din urmă produc diferite sindroame în corpul omenesc.

Demascarea efectelor nocive ale E-urilor şi excluderea lor din alimentaţie este o problemă de conştiinţă civică, este o problemă de atitudine morală, luată atât de consumatori cât şi de cercetătorii în domeniu.

În S.U.A. există Centrul Ştiinţific pentru Interes Public, care numără 800.000 de cotizanţi şi are un rol esenţial în blocarea pe cale legislativă a otrăvirii lente a populaţiei.

Concluzia care se impune: nu consumaţi alimente cu E-uri, căci vă vor fi date mereu. Refuzaţi să le cumpăraţi şi ei nu le vor mai produce.

Învăţătura ortodoxă despre îngeri

2009-10-08T19:13:00.003+03:00

CUNOAŞTEM din cuvintele lui Hristos că sufletul este întâmpinat de îngeri la moarte. Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam (Luca 16, 22).Despre chipul în care se arată îngerii, cunoaştem de asemenea din Evanghelie: Un înger al Domnului (a cărui înfăţişare) era ca fulgerul, şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada (Matei 28, 2-3); un tânăr îmbrăcat în veşmânt alb (Marcu 16, 5); doi bărbaţi în veşminte strălucitoare (Luca 24, 4); doi îngeri în alb (Ioan 20, 12). De-a lungul istoriei creştine, arătările îngerilor s-au petrecut întotdeauna sub aceleaşi chipuri de tineri strălucitori înveşmântaţi în alb . Tradiţia iconografică a înfăţişării îngerilor a fost de asemenea consecventă de-a lungul veacurilor, pictând doar astfel de tineri strălucitori (adesea cu aripi, care, de bună seamă, sunt o trăsătură simbolică, care de obicei nu se vede în apariţiile îngerilor). La al şaptelea Sinod ecumenic din anul 787 s-a hotărât ca îngerii să fie zugrăviţi numai cu chip, ca al oamenilor. „Cupidonii” artei apusene a Renaşterii, şi ai veacurilor care au urmat, sunt de insuflare păgână şi nu au nici o legătură cu îngerii adevăraţi.

Într-adevăr, nu numai cu privire la zugrăvirea artistică a îngerilor, ci în întreaga doctrină a fiinţelor spirituale, vestul romano catolic (şi protestant) modern s-a îndepărtat foarte mult de învăţătura Scripturii şi a vechii tradiţii creştine. Este foarte important să înţelegem această greşeală, dacă vrem să pătrundem în adevărata învăţătură creştină a sorţii sufletului după moarte.

Episcopul Ignatie Brianceaninov († 1867), unul dintre marii Părinţi ai vremurilor mai apropiate, a văzut această greşeală şi a dedicat prezentării acestui subiect un volum întreg cu lucrările sale adunate la un loc, pentru a face cunoscută adevărata învăţătură ortodoxă despre acesta (vol. III în ediţia Tuzov, St. Petersburg, 1886). Criticând concepţiile teologice romanocatolice obişnuite din sec. al XIX-lea (Abbé Bergier, Dictionnaire de Théologie ), într-o mare parte din acest volum (pag. 185-302), Episcopul Ignatie combate ideea modernă, bazată pe filosofia lui Descartes a sec. al XVII-lea, că toate cele ce se află în afara lumii materiale fac parte din lumea „spiritului pur”. Ca urmare, o astfel de idee Îl aşează pe Dumnezeul Cel necuprins pe aceeaşi treaptă cu felurite duhuri mărginite (îngeri, draci, suflete ale morţilor). Această idee s-a răspândit astăzi foarte mult (deşi cei care o susţin nu văd în întregime urmările ei) şi socotesc că există o puternică nepricepere a lumii contemporane cu privire la lucrurile „spirituale”; se arată o mare preocupare pentru toate cele ce se află în afara lumii materiale, făcându-se adesea o mică deosebire între ceea ce este dumnezeiesc, îngeresc, drăcesc, sau pur şi simplu, urmarea puterilor omeneşti foarte mari, sau a imaginaţiei.

Abbé Bergier a afirmat că îngerii, dracii şi sufletele morţilor sunt „desăvârşite spiritual”; astfel, ele nu se supun legilor timpului şi spaţiului, putem vorbi despre „înfăţisarea” sau „mişcarea” lor, doar ca metafore, şi „ele trebuie să fie îmbrăcate într-un trup foarte uşor, ori de câte ori Dumnezeu le îngăduie să lucreze asupra trupurilor” (Episcopul Ignatie, op. cit., vol. III, pag. 193-195). O altă lucrare romano-catolică bine documentată, a sec. al XX-lea, asupra spiritismului modern, repetă această teorie, afirmând, de pildă, că atât îngerii cât şi dracii „pot împrumuta materialul trebuincios (pentru a se face văzuţi de către oameni) de la firi mai joase, fie că sunt cu viaţă sau fără viaţă”

CONCURSUL NAŢIONAL DE ESEURI ''DOUĂ VIEŢI ŞI-O DRAGOSTE''

2009-09-07T10:55:00.002+03:00

Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români din Republica Moldova anunţă desfăşurarea concursului naţional de eseuri ''DOUĂ VIEŢI ŞI-O DRAGOSTE'' în memoria regretabililor interpreţi Doina şi Ion Aldea Teodorovici. Concursul se va desfăşura pentru două categorii de participanţi: elevi până la 16 ani şi tineri ce au vârsta de peste 16 ani, care locuiesc pe teritoriul Republicii Moldova. Textul eseului trebuie să se încadreze într-un volum de 4-5 pagini A4 atât în formă manuscrisă cât şi în formă dactilografiată. În conţinutul acestui eseu participanţii vor trebui să relateze despre ideea patriotismului în creaţia soţilor Doina şi Ion Aldea Teodorovici şi despre amprenta pe care aceştia au lăsat-o în cultura românilor basarabeni. Eseul se va încheia cu um mic elogiu sau câteva versuri aduse soţilor Teodorovici. Eseurile pot fi trimise la adresa poştala: or. Chişinău, str. Alexandru Lăpuşneanu nr. 2, cod postal 2004 (pentru ASCOR), până pe data de 15 octombrie 2009.

Juriul va fi format din doamna Eugenia Marin (mama Doinei Aldea Teodorovici), profesoară de limba română, din istoricul Marius Tărâţă (colaborator al Institutului de Istorie, Drept şi Filozofie) şi domnişoara Mihaela Josan, deţinătoarea premiului I al Concursului Naţional de Eseuri „Eminescu pentru mine”. Rezultatele concursului vor fi publicate pe data de 29 octombrie 2009, în buletinul informativ „Studentul Ortodox”, ziarul „Flux”' şi pe adresa www.ascor.md . Deţinătorii primelor trei locuri vor primi un set de cărţi (cantitatea cărora va depinde de locul pe care s-a plasat câştigătorul), câte un CD cu muzica soţilor Teodorovici şi vor putea participa la şcoala de iarnă de la mănăstirea Rudi în perioada 3-9 ianuarie 2010. Pentru informaţii suplimentare ne puteţi contacta la nr.de telefon 079600416.

Cămaşa fericirii

2009-08-31T21:57:00.001+03:00

Se spune că de mult trăia un prinţ nespus de melancolic. El era mereu trist şi mâhnit, iar chipul său veşnic întunecat, încât oamenii l-au numit Tamas (în sanscrită tamas înseamnă întunecat).
Cu toţii erau nespus de îngrijoraţi şi au chemat înţelepţi, astrologi, doctori, magi vestiţi, pentru a afla, cum să-l tămăduiască pe prinţ.
Un înţelept le-a spus:
–Prinţul s-ar vindeca, dacă ar îmbrăca cămaşa unui om fericit!
Prinţul s-a înveselit pentru o clipă şi degrabă a trimis ştafete în toată împărăţia, pentru a găsi un om fericit, căruia, cu mult aur, să-i cumpere cămaşa.

Trimişii împărăteşti au colindat întreaga împărăţie, dar n-au găsit decât oameni bombănitori, grăbiţi, cârtitori, trişti, cu chipuri întunecate, nefericiţi, bolnavi, amărâţi, nenorociţi. Nu găseau nici măcar un om fericit. Prinţul Tamas aştepta dar, solii săi întârziau, nu se mai întorceau...

Unul din trimişi a ajuns în cel mai îndepărtat colţ al împărăţiei şi a găsit un om foarte vesel. El trebăluia cântând, muncea vesel, părea fericit. Trimisul, de teamă să nu greşească, s-au uitat bine la el, au luat aminte cum se poartă cu familia lui. Îşi răsfăţa soţia, o alinta, îi vorbea frumos şi drăgăstos, deşi arătau a fi de mult timp căsătoriţi. Cu copiii, se purta atent, blând, îi proteja şi se juca cu ei zilnic. Acesta era omul căutat. Părea să cunoască secretul fericirii şi desigur avea cămaşa fericirii! Nu rămânea decăt să ia cămaşa fericirii.

S-a repezit la acel om şi ajutat de soldaţi i-a smuls de pe umeri haina veche, decolorată, cârpită şi răscârpită. Dar omul n-avea cămaşă pe sub haină.
Omul fericit era aşa de sărac încât nu avea nici măcar cămaşă...

DIFERENŢELE DINTRE BISERICA ORTODOXĂ ŞI CEA CATOLICĂ

2009-06-23T13:53:00.000+03:00

- Există purgatoriu, precum zic catolicii ?
- Purgatoriu nu este. catolicii zic că între Rai şi iad ar fi un foc mare, unde merge sufletul câteva sute de ani şi se curăţă acolo, apoi trece în Rai. Nu există aşa ceva. Noi avem Evanghelia Judecăţii, pe care o au şi ei, dar nu arată trei locuri, ci numai două - raiul şi iadul. Mântuitorul, când va sta pe scaunul slavei Sale şi va aduna toate popoarele de la zidirea lumii să le judece, îi va despărţi pe dânşii, precum desparte pastorul oile de capre. Şi va pune pe drepţi de-a dreapta Sa şi pe păcătoşi de-a stânga Sa ... Şi vor merge păcătoşii în munca veşnică, iar drepţii în viaţa veşnică.
Deci nu putem zice că sunt trei locuri, ci numai două : munca veşnică sau viaţa veşnică.
Cei mai mari duşmani ai catolicilor sunt protestanţii şi calvinii. Ei s-au rupt de Biserica Catolică la anul 1517, prin Martin Luther, fiind urmat de Zwingli, Calvin şi Hus.
Care sunt punctele principale care ne despart de catolici ?
Învăţăturile principale care ne despart dogmatic şi canonic de catolici sunt :
1 - Întâi este filioque. Ei zic că Duhul Sfânt purcede şi de la Tatăl şi de la Fiul. Această greşeală dogmatică este cea mai grea. Sfântul Evanghelist Ioan spune că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi este trimis în lume prin Fiul. ( Ioan )
2 - Al doilea este supremaţia papală. Papa este considerat de ei capul suprem al Bisericii creştine, adică locţiitorul lui Hristos pe pământ ! Mai mare decât toţi patriarhii ! Ceea ce n-a făcut Biserica Universală. Mândrie drăcească. Papa se numeşte urmaşul Sfântului Petru !
3 - Infaibilitatea papală. Şi zic că Papa nu poate greşi ca om, în materie de credinţă, când predica el, ceea ce este iarăşi o dogmă nouă respinsă de Biserica Ortodoxă.
4 - Al patrulea este purgatoriul. Ei zic că intre Rai şi iad ar fi un foc mare unde stă sufletul câteva sute de ani şi se curăţă, apoi se duce în rai. Nu scrie în Sfânta Scriptură aşa ceva; nu-i prevăzută nicăieri această învăţătură.
5 - Azimile. Ei nu slujesc cu pâine dospită, ci cu azime, ca evreii.
6 - Catolicii mai au o dogmă nouă : imaculată concepţie. Ei zic că Maica Domnului ar fi născută de la Duhul Sfânt. Nu-i adevărat. Este născută în chip firesc din dumnezeieştii Părinţi, Ioachim şi Ana, ca rod al rugăciunii.
7 - Au substanţialitatea. La sfinţirea Sfintelor Daruri, catolicii nu fac rugăciunea de invocare a Sfântului Duh, cum facem noi la Sfânta Epicleza. Ei zic că Darurile se sfinţesc singure, când se zice : Luaţi, mâncaţi ... şi celelalte. Nu au rugăciunea de pogorâre a Duhului Sfânt, peste Daruri.
8 - Celibatul preoţilor; preoţii catolici nu se căsătoresc. Sunt celibatari, împotriva Sinoadelor Ecumenice, care au hotărât ca preoţii de mir să aibă familie.
9 - Ei au şi indulgenţele papale. Altă rătăcire. Papei, dacă îi dai parale multe, poţi să faci oricâte păcate, te iartă, te dezleagă. Sfinţii lor au prea multe fapte bune, n-au ce face cu ele, le dă papei, iar el vinde aceste merite prisositoare spre iertarea păcatelor oamenilor care nu au destule fapte bune.
10 - Şi mai este un punct important : mirungerea. Catolicii nu miruiesc copiii imediat după Botez, ci la şapte-opt ani şi numai arhiereii îi miruiesc.
Noi avem liturghiile constantinopolitane ale Sfântului Vasile cel Mare, Grigore Dialogul şi Sfântul Ioan Gură de Aur, iar catolicii au liturghia romană şi cea ambroziană.
Iată acestea sunt punctele dogmatice şi canonice principale care despart Biserica Ortodoxă de cea Romano-catolică.
Iar cu protestanţii nu avem nimic în comun. Ei au reformat total dogmele stabilite de Sfinţii Părinţi şi au renunţat la cele şapte Sfinte Taine. Ei nu au ierarhie şi taine şi nu se pot mântui. Din cele şapte Taine mai au doar două : Botezul şi Euharistia, pe care o fac cu pâine nedospită ca şi catolicii. Din protestanţi s-au născut toate sectele neoprotestante care atacă ţările ortodoxe astăzi.

Sfintirea Caminului Nr. 9

2009-06-19T23:36:00.003+03:00

"Nu trebuie să luptăm împotriva apocalipsei, ci s-o traversăm fără vătămări sufleteşti"

2009-06-19T23:09:00.002+03:00

În zilele de 18-19 iunie 2009, la Reşedinţa Patriarhală, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, se desfăşoară lucrările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

La începutul şedinţei sinodale, au fost aleşi ierarhii eparhioţi în scaunele vacante de Episcop al Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, respectiv al Episcopiei Huşilor.

Întâi, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în calitate de Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei, a avut loc alegerea prin vot secret a noului Episcop al Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor. Preasfinţitul Părinte Vincenţiu Ploieşteanul, Episcop vicar patriarhal, şi Preasfinţitul Părinte Varsanufie Prahoveanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, au fost candidaţii propuşi Sfântului Sinod de către Sinodul mitropolitan al Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei în consultare cu Adunarea eparhială a Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor. În urma votării, Preasfinţitul Părinte Episcop Vincenţiu (Grifoni) a obţinut 39 de voturi, iar Preasfinţitul Părinte Episcop Varsanufie Prahoveanul a obţinut 7 de voturi din totalul de 46 de voturi valabil exprimate.

Ceremonia de întronizare a Preasfinţitului Părinte Vincenţiu (Grifoni), noul chiriarh ales al Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, va fi oficiată de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în Catedrala episcopală din Slobozia, duminică, 28 iunie 2009.

În continuare, sub preşedinţia Înaltpreasfinţitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a avut loc alegerea prin vot secret a noului Episcop al Episcopiei Huşilor. Preasfinţitul Părinte Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, şi Preasfinţitul Părinte Corneliu Bârlădeanul, Arhiereu vicar al Episcopiei Huşilor, au fost candidaţii propuşi Sfântului Sinod de către Sinodul mitropolitan al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei în consultare cu Adunarea eparhială a Episcopiei Huşilor. Întrucât Preasfinţitul Părinte Episcop Sebastian şi-a retras canditatura, Sfântul Sinod a completat lista candidaţilor cu numele Preasfinţitului Părinte Gurie Gorjeanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Craiovei. În urma votării, Preasfinţitul Părinte Corneliu (Onilă) a obţinut 43 de voturi, iar Preasfinţitul Părinte Gurie Gorjeanul a obţinut 3 voturi din cele 46 valabil exprimate.

Ceremonia de întronizare a Preasfinţitului Părinte Corneliu (Onilă), noul chiriarh ales al Episcopiei Huşilor, va fi oficiată de Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, în Catedrala episcopală din Huşi, luni, 29 iunie 2009, la sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, hramul catedralei episcopale din Huşi.

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE

Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel

2009-06-15T12:37:00.006+03:00

Postul Sfinţilor Apostoli (popular-postul Sâmpetrului), care preceda sărbătoarea comună a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel este rânduit de Biserica în cinstea celor doi verhovnici ai apostolilor şi în amintirea obiceiului lor de a posti înainte de a întreprinde acte mai importante (vezi Fapte 13,2 şi 14,23). Totodată, prin ţinerea acestui post se cinstesc darurile Sfântului Duh, care s-au pogorât peste Sfinţii Apostoli la Cincizecime şi care se revarsă în fiecare an peste Biserică la sărbătoarea Rusaliilor, împărtaşindu-se din ele şi credincioşilor; de aceea, în vechime, acest post se numea Postul Cincizecimii.

Despre vechimea acestui post mărturisesc, în secolul IV, Constituţiile Apostolice. Mărturii ulterioare se găsesc la Sfântul Atanasie cel Mare, la Teodoreţ, episcopul Cirului, la Leon cel Mare, care numeşte postul acesta Postul de vara sau al Cincizecimii. Se pare ca la început, postul acesta era ţinut numai în cercurile monahale şi abia mai târziu s-a extins şi la credincioşii din lume.

Spre deosebire de celelalte posturi, care au o durata fixă Postul Sâmpetrului are o durată variabilă de la an la an, deoarece începutul lui (fixat aproximativ prin sec. VI) e în funcţie de data variabilă a Învierii lui Hristos. Postul începe luni, după Duminica Tuturor Sfinţilor şi ţine până în ziua de 12 iulie (inclusiv, dacă această sărbătoare cade miercurea sau vinerea, dezlegându-se în acest caz numai la peşte şi untdelemn). Durata lui este deci mai lungă sau mai scurtă, după cum Învierea din anul respectiv a căzut mai devreme sau mai târziu. În chip normal (dacă Învierea Domnului s-ar sărbători în răstimpul indicat de regula consfinţită la Sinodul I Ecumenic, adică intre 22 martie şi 25 aprilie), ea variază de la 8 zile (durata cea mai scurtă, când Învierea cade la 25 aprilie) până la 42 de zile (durata cea mai lungă, când Învierea cade la 22 martie). Dar în actuala situaţie a Bisericii noastre (ca a tuturor Bisericilor ortodoxe care şi-au îndreptat calendarul, menţinând insă Pascalia stilului vechi, a calendarului neîndreptat), Învierea fiind sărbătorita de fapt între 4 aprilie şi 8 mai, durata Postului Sfinţilor Apostoli se scurtează, de la 28 de zile (durata cea mai lungă până la desfiinţare (în anii în care Învierea cade după data de 1 mai). Aşa s-a întâmplat în anii 1945 şi 1956 (Învierea la 6 mai), când Sfântul Sinod a hotărât ca postul sa se ţină în cele trei zile dinaintea sărbătorii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel ( sărbătoarea cazând înaintea Duminicii Tuturor Sfinţilor, în seara căreia trebuia să lăsăm sec).

O regulă simplă şi practică spre a afla durata Postului Sâmpetrului din orice an este următoarea: câte zile sunt de la data Învierii (inclusiv) din anul respectiv până la 3 mai (exclusiv), atâtea zile ţine postul.
Postul Sfinţilor Apostoli e mai puţin aspru decât al Păresimilor. După Pravila cea mare şi Învăţătura pentru posturi din Ceaslovul mare, luni, miercuri şi vineri se manâncă legume fără untdelemn, marţi şi joi aceleaşi cu untdelemn (şi vin), iar sâmbăta şi duminica şi peşte; dezlegarea la peşte se dă şi luni, marţi şi joi, când cade sărbătoarea vreunui sfânt cu doxologie mare, iar când o astfel de sărbătoare cade miercuri sau vineri, se dezleagă la untdelemn şi vin. La hramuri şi la Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul se dă dezlegare la peşte, în orice zi a săptămânii ar cădea. După Tipicul mare, luni, miercuri şi vineri se mănâncă mâncare uscata după Vecernie; iar în celelalte zile, ca mai sus.

90 de ani de la Marea Unire

2009-06-12T00:10:00.003+03:00

Falşii vindecători ai zilelor noastre un răspuns ortodox

2009-06-11T00:21:00.008+03:00

Motto:

“Ei (preoţii) trebuie să înveţe pe poporul Meu a deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt şi să le lămurească ce este curat şi ce este necurat. În pricinile nehotărâte, ei trebuie să ia parte la judecată şi vor judeca după aşezămintele Mele şi legile Mele vor păzi.”(Iezechiel 44.23-24)

Să luăm aminte! “…mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi” (Matei 24,11).

Cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos avertizează întreaga omenire despre pericolul căderii în amăgirea spirituală pe care diavolul, de la-nceput, a urmărit s-o realizeze pe pământ. Cu atât mai actuale sunt aceste cuvinte în zilele noastre cu cât diavolul şi-a înmulţit metodele satanice de amăgire, căci “diavolul umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5,8).

Cu toate că mulţi români se declară creştini ortodocşi, care ţin la tradiţia şi cultura noastră strămoşească, evlavia majorităţii dintre ei este deviată spre false forme de credinţă. Mai mult, există amestecată în motivaţia lor religioasă o anumită obsesie terorizantă a farmecelor şi a făcăturilor necurate, care deseori îi paralizează în demersul lor raţional şi conştient către Dumnezeu.

Iubirea lui Dumnezeu, liberă şi conştientă, astfel, este dispreţuită şi chiar înlocuită cu o relaţie contractuală cu El, relaţie marcată pregnant de o frică de natură ocultă.

Omul nu este nici doar trup, nici doar suflet, şi nici doar juxtapunerea lor, ci este o fiinţă unitară psiho-somatică, o fiinţă personală frumoasă, zidită de Dumnezeu “după chipul Său” (Facere 1,27) cel veşnic viu; datorită acestei “negrăite legături dintre suflet şi trup”, stările sufleteşti se manifestă în trup şi reciproc. Dumnezeu doreşte cu mare dor ca omul să fie şi “după asemănarea Sa” (Facere 1,26), adică să trăiască viaţa lui Dumnezeu, viaţa veşnică şi fericită a comuniunii dumnezeieşti; iar această desăvârşire omul n-o poate trăi departe de Dumnezeu, în afara Dumnezeului Celui Viu şi iubitor de oameni. Omul nu-şi este luişi izvor al vieţii, ci a primit viaţa ca dar infinit de la Dumnezeu Cel Viu şi de viaţă dătător, de aceea starea vieţii lui (de plinătate sau de împuţinare) este dată de relaţia lui cu Dumnezeu. Cu cât omul se uneşte mai mult prin iubire (ca sinteză a tuturor virtuţilor) cu Ziditorul Său, cu atât unitatea fiinţei sale se întăreşte prin prezenţa harului divin, cu atât trăieşte mai intens viaţa dumnezeiască, cu atât devine mai mult “părtaş dumnezeieştii firi” (2 Petru 1,4). Aşadar, şi trupul devenind “templu al Duhului Sfânt” (1 Corinteni 6,19), se înduhovniceşte, se umple de har, ridicându-se peste limitările firii create.

(va urma...)

Viaţa contează, nu avortului!

2009-06-09T01:20:00.004+03:00

ŞTIINŢĂ ŞI RELIGIE ... din cugetările lui Petre Ţuţea

2009-06-06T21:52:00.005+03:00

1. Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.
2. Am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevăr. Iar dacă adevărul este unul şingur, fiind transcendent în esenţă, sediul lui nu e nici în ştiinţă, nici în filozofie, nici în artă. Şi când un filozof, un om de ştiinţă sau un artist sânt religioşi, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului.
3. Acum, mai la bătrîneţe, pot să spun că fără Dumnezeu şi fără nemurire nu există adevăr.
4. O babă murdară pe picioare, care stă în fata icoanei Maicii Domnului în biserică, fată de un laureat al premiului Nobel ateu - baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor.
5. Eu când discut cu un ateu e ca şi cum as discuta cu uşa. Între un credincios şi un necredincios, nu există nici o legătură. ăla e mort, sufleteşte mort, iar celălalt e viu şi între un viu şi un mort nu există nici o legătură. Credinciosul creştin e viu.
6. Ateii şi materialiştii ne deosebesc de animale prin faptul că nu avem coadă.
7. Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba.
8. Eu nu detest burghezia. Eu m-am lămurit că un om care vrea să fie bogat nu este un păcătos. Spunea odată un preot bătrân: Circulă o zicală că banul e ochiul dracului. Eu nu-l concep ca ochiul dracului, eu îl concep ca pe o scară dublă. Dacă-l posezi, indiferent în ce cantităţi, şi te mişti în sus binefăcător pe scară, nu mai e ochiul dracului. Iar dacă cobori, atunci te duci cu el în infern, prin vicii, prin lăcomie şi prin toate imperfecţiile legate de orgoliu şi de pofta de stăpân.
9. Nu pot evita neplăcerile bătrîneţii şi nu mă pot supăra pe Dumnezeu că m-a ţinut până aproape la nouăzeci de ani. Însă bătrânii au o supapă foarte înţeleaptă: au dreptul la neruşinare. O neruşinare nelimitată. Când mă gândesc la suferinţele bătrîneţii, îmi dau seama că în natura asta oarbă cel mai mare geniu este geniul morţii. Faptul că murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.
10. Eu sânt iudeocentric în cultura Europei, căci dacă scoţi Biblia din Europa, atunci Shakespeare devine un glumeţ tragic. Fără Biblie, europenii, chiar şi laureaţii premiului Nobel, dormeau în crăci. Ştiinţa şi filozofia greacă sânt foarte foloşitoare, dar nu sânt mântuitoare. Prima carte mântuitoare şi consolatoare pe continent - suverană - e Biblia.
11. Există o carte a unui savant american care încearcă să motiveze ştiinţific Biblia. Asta e o prostie. Biblia are nevoie de ştiinţă cum am eu nevoie de Securitate.
12. Luther, cât e el de eretic şi de zevzec, a spus două lucruri extraordinare: că creaţia autonomă e o cocotă şi că nu există adevăr în afară de Biblie. Mie mi-a trebuit o viată întreagă ca să aflu asta. El nu era aşa bătrân când a dibăcit chestia asta, că era călugăr augustin... Mie mi-a trebuit o viată ca să mă conving că în afară de Biblie nu e nici un adevăr.
13. Shakespeare, pe lângă Biblie, - eu demonstrez asta şi la Sorbona - e scriitor din Găeşti.
14. În afara slujbelor bisericii, nu există scară către cer. Templul este spaţiul sacru, în aşa fel încât şi vecinătăţile devin sacre în prezenta lui.
15. Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? - te întreb. În templu. În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul.
16. În biserică afli că exişti.
17. Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici!
18. În afară de cărţi nu trăiesc decât dobitoacele şi sfinţii: unele pentru că n-au raţiune, ceilalţi pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de conştiinţă.
19. Platon are un demiurg care nu e creator, ci doar un meseriaş de geniu, fiindcă materia îi premerge. Prima idee de creaţie reală, au adus-o în istorie creştinii.
20. De creat doar zeul creează, iar omul imită. Eu când citesc cuvântul creaţie - literară, muzicală, filozofică - leşin de râs. Omul nu face altceva decât să reflecte în litere, în muzică sau în filozofie petece de transcendentă.
21. Cum să fie creatura creator? ''Hai tată, să-ti arăt moşia pe care ti-am făcut-o când nu eram în viată...'' Păi cum să fie creatura creator?
22. Omul e un animal care se roagă la ceva. Caută un model ideal. Şi uneori nimereşte, alteori, nu. Cei care au descoperit modelul ideal şi succeşiunea fenomenului din el sânt creştinii. Creştinismul nu poate fi identificat cu nici un şistem filosofic, monist, dualist, sau pluralist. Creştinismul este pur şi şimplu. Despre creştinism, Bergson spune că noi îl respirăm. Are materialitatea aerului. Seamănă cu aerul. Noi sîntem creştini fără să vrem. Şi când sîntem atei sîntem creştini: că respirăm creştinismul cum respirăm aerul.
23. Creştinismul nu e ideologie, că atunci se aseamănă cu marxismul. Religia e expreşia unui mister trăit, or ideologia e ceva construit.
24. A fi creşti înseamnă a coborî Absolutul la nivel cotidian. Numai sfinţii sânt creştini absoluţi. Altminteri, creştinismul, gândit real, e inaplicabil tocmai pentru că e absolut.
25. Suveran fată de natură, supus Divinităţii, nemuritor şi liber prin depăşirea extramundană a condiţiei sale - acesta este omul creştin.
26. Nimic nu poate înlocui creştinismul; nici toată cultură antică precreştină. Eu sânt de părere că apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casă în casă. Eu definesc strălucirea epocilor istorice în funcţie de geniul religios al epocii, nu în funcţie de isprăvi politice.
27. Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria.
28. Dacă nu cunoşti revelat - prin gratie divină - sau inspirat, nu cunoşti nimic. De pildă, povestea cu mărul lui Newton, care a căzut. Nu ştiu unde am citit eu stupiditatea asta: ''l toba dans ne méditation profonde qui la conduit jusqua la loi de la gravitation universelle''. Şi eu spun: dacă Newton gândea până la Judecata de Apoi, nu descoperea nimic! Dar el a fost mult mai înţelept. Când a fost întrebat cum a descoperit gravitaţia, a zis: Am fost inspirat. Păi scrie pe măr, sau scrie undeva în natură '' legea gravitaţiei''? Fenomenele lumii interioare şi ale lumii exterioare tac. Iar omul autonom şi orgolios cred că explorează lumea interioară şi exterioară cu jocul lui de ipoteze şi că descoperă ceea ce vrea el. El caută; dar eu spun că el caută, nu că află. Sau dacă află, trebuie să fie ca Newton, inspirat.
29. Bergson e mai cuviincios ca Aristotel şi zice că democraţia e şingurul şistem compatibil cu libertatea şi demnitatea umană, dar are un viciu incurabil: n-are criterii de selecţiune a valorilor. Deci democraţia e şistemul social în care face fiecare ce vrea şi-n care numărul înlocuieşte calitatea... Triumful cantităţii împotriva calităţii. Bergson a fost acuzat în micul dicţionar filozofic al lui Stalin că e fascist.
30. Fără să gândesc în stilul darwinismului social, nu pot să rămân indiferent la incapacitatea democraţiei de a aşigura selecţiunea naturală a valorilor. Democraţii gândesc corpul social aritmetizat: numără capetele toate şi unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta e părerea mea despre democraţie.

Cine poate deveni membru ASCOR?

2009-06-06T02:36:00.004+03:00

Conform statutului Asociaţiei, membru al acestei organizaţii poate deveni orice cetăţean al Republicii Moldova, care a atins vârsta de 16 ani, cetăţenii străini sau apatrizii şi persoanele juridice, care mărturisesc credinţa creştin-ortodoxă şi împărtăşesc scopurile Asociaţiei, respectă prevederile prezentului statut, au un comportament moral conştiincios ce nu ar putea prejudicia imaginea organizaţiei şi contribuie la realizarea sopurilor ASCOR.

Primirea în rândurile Asociaţiei se face cu majoritatea simplă de voturi, ale membrilor Consiliului Republican de Coordonare al Asociaţiei, în urma depunerii unei cereri scrise.

Pentru a primi legitimaţia de membru al ASCOR, este necesar ca persoana respectivă să se spovedească la unul din preoţii duhovnici ai Asociaţiei ori la alt duhovnic din biserica ortodoxă. Unii se vor întreba: „de ce am eu nevoie ca să primesc legitimaţia de ascor-ist, dacă pot activa în ASCOR ca voluntar”? Simplu. Pentru că numai persoanele care deţin legitimaţia de membru pot participa la şcolile de iarnă şi de vară organizate la mănăstirile din România; în regim preferenţial şi cu taxă redusă merg în pelerinaje; doar cei mai activi membri merg la Consfătuirile Naţionale ale ASCOR din toată ţara etc.

Membrul Asociaţiei are dreptul:

Să aleagă şi să fie ales în componenţa organelor de conducere;

Să participe la elaborarea programului de activitate al Asociaţiei;

Să participe la discutarea oricăror chestiuni legate de activitatea Asociaţiei;

Să contribuie la realizarea scopurilor statutare ale ASCOR;

Să se retragă din Asociaţie.

Membrul Asociaţiei are obligaţia:

Să respecte prevederile prezentului statut şi să îndeplinească deciziile organelor de conducere ale Asociaţiei;

Să achite regulat cotizaţiile de membru;

Să aibă un comportament decent si constituţie morală conştiincioasă.

Referitor la încetarea calităţii de membru al Asociaţiei putem spune că aceasta are loc prin retragere, deces ori prin excludere.

Congresul Asociaţiei poate hotărî ca unor personalităţi din viaţa publică să le fie conferit titlul de membru de onoare.

Astfel, sunt invitate toate persoanele, dar îndeosebi studenţii să contribuie la înnoirea valorilor creştin ortodoxe ale neamului nostru (scop primordial al ASCOR). Activităţile prin care noi incercăm să ne atingem scopurile sunt: sfinţiri de cămine, seara filmului ortodox, conferinţe, parastase, pelerinaje, luări de poziţii, informarea tineretului prin publicaţia noastră, întreţinerea paginii web, participarea la Sfânta Liturghie şi citirea diferitor acatiste, tabere de muncă, colinde, şcoli de vară/iarnă la mănăstirile din România şi altele. În afară de aceasta în cadrul asociaţiei aveţi ocazia să vă cunoaşteţi cu mulţi tineri credincioşi, cu preoţi şi oameni deosebiţi, şi să vă faceţi o viaţă de student foarte frumoasă şi bineplăcută lui Dumnezeu. Deasemenea în sediul Asociaţiei este amenajată o bibliotecă de unde pute-ţi împrumuta cărţi la domiciliu pentru a le citi.

Cu căldură sufletească şi cu nădejde la bunul nostru Dumnezeu, vă aşteptăm!

Sfinţeşte-te pe tine însuţi...

2009-06-05T01:24:00.004+03:00

De ce plâng icoanele

2009-06-04T01:14:00.002+03:00

La 24 februarie 1996, în biserica din satul Nijneaia Baigora, regiunea Voronej, a plâns cu mir icoana "Maicii Domnului de Iveria". Mirul se prelingea atât de abundent încât a fost nevoie de a pune sub icoană un prosop.

Icoanele plângătoare constituie una din enigmele care nu pot fi explicate de ştiinţa oficială. Acum câteva luni a avut loc un caz unic: lichidul uleios de la o icoană care plângea a tămăduit vederea unui bărbat semiorb.

Alecsei Liubomirov, colaborator ştiinţific la Institutul de literatură rusă al Academiei de Ştiinţe din Rusia, autorul cărţii "Semne divine de la sfintele icoane. 1991-1996", de mai multă vreme se îndeletniceşte cu strângerea de date privind acest fenomen. El este convins, că popoarelor din Rusia li se arată un semn de sus ...

- Fenomenele miraculoase, semne predestinate omului din lumea nevăzută, sunt cunoscute din antichitate, ele fiind consemnate în cronici. Insă acestea au fost unice. Abia în sec. XX, în Rusia, devenim martori ai minunilor săvârşite în masă de la sfintele icoane.

Primul val coincide cu începutul anilor 20, când în guberniile Petrograd şi Pskov, în Ucraina, sudul Rusiei, Extremul Orient şi Primorie se semnalau zeci de cazuri de reînnoire a icoanelor. Chipul lor întunecat se însenina, devenind expresiv şi minunat. Aceasta se petrecea nu numai în biserici, dar şi în casele credincioşilor simpli.

În prezent suntem martori ai celui de al doilea val de minuni, care impresionează şi mai mult, deoarece se întâmplă nu doar în regiuni aparte, ci în toata lumea. Icoanele izvorăsc mir de la Kaliningrad şi până la Sahalin, iar acest fapt istoric incontestabil de mare importanţă spirituală este o veste a Domnului pentru poporul nostru.

- De când, totuşi, au început toate acestea?

- Din 1991. Anume de atunci încep să parvină de pretutindenea informaţii despre minuni de la icoane. De pildă, nu cu mult înainte de înţelegerea de la Belovejsk, în altarul catedralei din Smolensk a plâns icoana "Maicii Domnului din Kazan". De altfel, materialul din care e făcută icoana nu contează, căci sloboade umezeală şi chivotul de sticlă al icoanei, şi tiza metalică, şi hârtia ordinară, numai dacă aceasta e o fotografie sau o reproducere...

- Numiţi cele mai recente cazuri.

- De curând am vizitat mănăstirea "Nikolo-Odrinsk" din Oriol, unde în iarna trecută s-a reînnoit icoana Sfântului Nicolae. Am fost în Kaluga şi acolo, în două biserici, icoanele picurau mir. În martie 1998 la Moscova, icoana din biserica "Preasfinţitului Nicolae din Bersenev" a prelins o şuviţă de mir. În mănăstirea "Sf. Ioan" din Petersburg, în văzul mirenilor, s-a reînnoit icoana "Acoperământul Maicii Domnului". În februarie 1998, în biserica "Arătarea Domnului" de pe insula Gutuiev, într-o noapte s-a luminat o icoană. Iată alt caz, care s-a petrecut în Kronştadt. Acolo se efectuează lucrări de restabilire a bisericii "Icoana Maicii Domnului din Vladimir". Cineva dintre mireni a jertfit pentru această biserica o icoană, iar inscripţia de pe verso sugera că aparţinuse cândva acestui locaş. Şi ce credeţi? Icoana a slobozit mir, acoperindu-se cu picături uleioase de umezeală.

- Curios, dar ce arată analiza chimică a acestui lichid?

- In 1994, când în mica biserică din oraşul australian Mount Preachard răstignirea din lemn de 1,5 metri s-a acoperit cu picături de lichid mirositor, preoţii au procedat la colectarea lui, apelând la serviciile chimiştilor. În urma analizei spectrografice s-a constatat asemănarea lichidului cu uleiul de măsline. Însă la întrebarea cum apare, savanţii s-au arătat a fi neputincioşi. Ei de asemenea n-au fost în stare să explice de ce picăturile apar iarăşi imediat ce răstignirea e ştearsă de-a binelea şi de ce scurgerea de mir se intensifică în timpul rugăciunilor. Într-atât că picăturile de mir cad şi pe jos.

Dar, în general, mirul nu este neapărat un ulei bine mirositor. De cele mai multe ori se aseamănă cu rouă şi, fiind fără miros, apare sub forma de nenumărate mărgeluşe.

- Se spune că de la ungerea cu minunatul mir se tămăduiesc boli...

- Bineînţeles. De asemenea poate fi refăcută şi sănătatea sufletului. Nu din întâmplare pe adresa bisericii australiene sosesc încontinuu scrisori din toată lumea cu rugămintea de a expedia o bucăţică de vată îmbibată cu vlagă de la răstignire. Iar la biserică revin stocuri de informaţii despre vindecări, inclusiv de cancer şi astm. Toate cazurile de tămăduire, la insistenţa arhiepiscopului, sunt certificate de medici.

- Dar în Rusia este cunoscut vreun caz de tămăduire cu mir?

- În 1997, în localitatea Sapiornîi din suburbia Petersburgului, a izvorât mir o icoană recent pictată. Însă parohul bisericii, părintele Serghie, nu s-a grăbit să anunţe despre minune, ci a procedat cu înţelepciune. L-a contactat neîntârziat pe zugrav pentru a-l întreba dacă nu cumva icoana fusese pictată pe lemn verde. Pictorul a explicat, că lemnul s-a uscat vreo câţiva ani şi că icoana a fost lucrată în tempera. Aşa că nici vorbă nu putea fi de umezeală de la lemn. Preotul a uns cu mir de la icoană pleoapele unui băiat cu ochii afectaţi de tuberculoză. Vindecarea ce se făcu văzută imediat i-a uimit pe medici - băiatul se însănătoşise cu adevărat.

- Şi totuşi, de ce se produce această minune? Cine, ce şi cui vrea să-i spună?

- Credincioşii spun că semnele sfinte sunt trimise pentru a-l înţelepţi pe om, pentru mântuirea sufletului lui. Cine ştie, poate această minune s-a făcut anume pentru acel băiat, care s-a întâmplat să fie alături? Dumnezeu face minuni nu de dragul senzaţiei. Ajutorul de la icoană e tainic, iar nouă nu ne rămâne decât să presupunem şi să ne întrebăm: cum, pentru ce şi de ce...

Bineînţeles, mirul este un semn al vindecării, al harului. Însă unii stareţi spun că apariţia spontană a plângerii în masă a icoanelor este, mai curând, spre îndurerare. Cât de grea n-ar fi ziua de azi, totuşi, ar trebui prin pocăinţă să ne pregătim de vremuri mult mai grele.

- Dar icoanele plâng nu numai în Rusia!

- Vestita sfânta a sfintelor în toată lumea - icoana "Maicii Domnului de Iveria" din Mont Real este continuu izvorâtoare de mir, începând cu anul 1982. Iar cantitatea de vlagă divină a depăşit deja cu mult greutatea icoanei însăşi. Si la New York plânge icoana "Maicii Domnului Îndurerata", ca, de altfel, şi o icoană dintr-o biserică albaneză. Şi în patria lui Iisus Hristos, în 1997 chipul Mântuitorului din biserica Naşterii Domnului din Betleem, a izvorât mir.

- Dar "cum se comportă" icoanele în timpul războaielor?

- Potrivit tradiţiei creştine, este cunoscut faptul, că în timpul celui de-al doilea război mondial Maica Domnului s-a arătat mitropolitului Ilie din munţii Libanului, căruia i-a spus despre condiţiile, ce trebuiau îndeplinite de Rusia ca ea să fie eliberată de sub ocupaţia fascistă. Dintre acestea erau: să nu se cedeze Leningradul, să fie dusă pe fronturi icoana "Maicii Domnului de Kazan" şi să se redeschidă bisericile.

Se spune că mitropolitul a trimis acele cerinţe lui Stalin. Şi cu adevărat, în anii războiului, şi imediat după, pentru biserică se instaurase o perioadă de uşurare...

Iar începutul sângerosului conflict din Cecenia a fost semnalat prin faptul, că în cătunul Zelenciuk au plâns în biserică icoanele "Grabnic folositoarea" şi cea a "Maicii Domnului de Iveria". Cunoaşteţi că vechea denumire a oraşului Budionovsk este "Sfânta Cruce"? În oraşul acesta s-a aflat cândva o mănăstire, construită pe locul unde au strălucit moaştele lui Mihail Trubeţkoi. Omul acela fuse supus unor chinuri groaznice pentru dreapta credinţă în sec. XIV, tocmai la hotarul dintre Cecenia şi Daghestan. Şi pe locul fostei mănăstiri a fost amplasat un mult pătimit spital, în care s-a săvârşit un nou martiriu al creştinilor.

Am fost acolo după terminarea acelor evenimente tragice şi m-am întâlnit cu mulţi localnici. Ei mi-au mărturisit, că pe parcursul orelor de încordată aşteptare au văzut-o pe cerul de deasupra spitalului pe Maica Domnului, rugându-se în faţa Crucii. După eliberarea ostaticilor despre această vedenie i-au relatat arhiepiscopului Ghedeon al Stavropolului şi el, la rândul său, a binecuvântat zugrăvirea icoanei "Maica Domnului rugătoare în faţa Sfintei Cruci". Apoi, noua icoană a fost adusă la Budionovsk, unde s-a organizat o procesiune de pomenire, la 40 de zile, în memoria acelor ucişi pe străzile oraşului.

- Dar oare în ce mod reacţionează ateiştii la extinderea în masă a minunilor - nu cumva se ostenesc să demaşte acest fenomen, apelând la ajutorul fizicii şi chimiei?

- Cât ar fi de straniu, dar să ştiţi că aceste minuni cutremurătoare aproape că nu interesează pe nimenea, iar cei care îşi apleacă urechea sunt prea puţini. Oamenii mai degrabă sunt dispuşi să plătească bani grei pentru un show senzaţional, cum ar fi, să zicem, acela în care americanul Copperfield zboară prin aer, decât auzind că în biserica învecinată o icoană slobozeşte mir, să intre doar pentru a o vedea. Nu demult, in catedrala "Sf. Teodor din Ţarskoie Selo", în suburbia Petersburgului, s-a donat o icoană, care pentru a fi renovată, provizoriu a nimerit în atelierul pictoriţei-restaurator Oxana Gubariova. Cât de mare i-a fost mirarea Oxanei, când într-o dimineaţă, intrând în biroul său, a observat pe hitonul Pruncului Hristos şi pe încheietura mâinilor Născătoarei de Dumnezeu picături de umezeală. Ea le-a povestit tuturor despre cele văzute. Şi ce credeţi? Nu numai că n-a venit nimeni de la Petersburg, dar chiar şi colegii ei din birourile învecinate nu s-au obosit să intre să vadă.

De altfel, nu numai populaţia, ci uneori chiar şi preoţii rămân indiferenţi la astfel de fenomene. Din păcate, acesta e un rău al epocii noastre - până chiar şi revelaţia de sus e ca un strigăt în deşert...

Primul Sinod Ecumenic

2009-06-02T10:56:00.003+03:00

Istorie

Primul Sinod Ecumenic a avut loc la Niceea (astăzi İznik, în Turcia) în anul 325 d.Hr. și a instituit regula pentru toate Sinoadele Ecumenice ulterioare. A abordat în primul rând problema arianismului, stabilind o primă formă a Crezului de la Niceea și o primă regulă pentru calcularea datei Paştilor ( sau “Pascalia”). Este cunoscut și ca Primul Sinod de la Niceea.

El a fost convocat în anul 325 de către sfântul împărat Constantin cel Mare. Acesta, având ca prioritate unitatea Imperiului Roman, i-a chemat pe episcopii Bisericii să se reunească spre a tranșa ampla dispută asupra ereziei arianismului, doctrină conform căreia Iisus Hristos ar fi fost o creatură (prima creație a lui Dumnezeu), iar nu născut din veşnicie şi Dumnezeu adevărat.

Sinodul ar fi trebuit să se țină la Ancyra, dar locația sa a fost mutată de Constantin la Niceea (mult mai aproape de reședința imperială din Nicomidia), astfel încât împăratului să îi fie mai ușor să ia parte la Sinod. Conform tradiţiei, Primul Sinod de la Niceea s-a întrunit la 20 mai în anul 325. Ceva mai devreme în cursul acelui an, avusese deja loc un Sinod în Antiohia, prezidat de Sfântul Osius de Cordoba, care a condamnat doctrina ariană și pe adepții acesteia, numindu-l chiar explicit şi pe Eusebiu de Cezareea (despre care se crede că a avut o atitudine întrucâtva echivocă pe această temă). Când Constantin a convocat Sinodul la Niceea, el a făcut acest lucru în primul rând pentru a păstra unitatea Imperiului, mai degrabă decât încercând să influențeze formularea învățăturii Bisericii.După ce împăratul și-a ținut discursurile de deschidere, se consideră că Sfântul Osius este cel care a prezidat Sinodul, fiind convocat în acest scop chiar de către împărat, care și-l alesese drept sfătuitor în chestiuni teologice. Teologul şi istoricul ortodox Prof. Alexander Schmemann, consideră că împăratul își dorea ca acest sinod să fie “simbolul și încununarea” victoriei sale asupra lui Licinius și a reunificării Imperiului . În discursul său de deschidere, Sf. Constantin descrie disputele din interiorul Bisericii ca fiind “mai periculoase decât războaiele sau alte conflicte; ele îmi provoacă mai multă durere decât orice altceva” .