Trăim într-o lume pragmatică. Prin tot ceea ce fac, oamenii vor să realizeze lucruri concrete. În toate demersurile lor au o noimă şi urmăresc o ţintă. Pentru a-şi atinge ţinta se folosesc de un plan şi de mijloace adecvate.
Cele afirmate sunt valabile şi pe tărâm spiritual. Orice om sănătos la minte îşi pune întrebări referitoare la obârşia tuturor lucrurilor, la sensul existenţei sale şi la scopul final pe care trebuie să-l urmărească.
Izvorul tuturor lucrurilor este Dumnezeu. El a creat lumea văzută şi nevăzută, iar pe om, coroana creaţiei sale, l-a pus ca domn şi stăpân peste lucruri. Ţinta omului, creat după chipul lui Dumnezeu, este să ajungă la asemănare cu El, să se îndumnezeiască, să aibă viaţă din belşug.
Din nefericire omul a căzut. Patimi dezordonate au pus stăpânire pe el. În loc să-L aleagă pe Dumnezeu, care este viaţă, a ales păcatul, care este moartea. “Viaţă şi moarte ţi-am pus eu astăzi înainte, zice Dumnezeu, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deuteronom 30, 19). Comentând această realitate Sfântul Vasile cel Mare a scris: “Moartea este o urmare necesară a păcatului; te apropii de moarte, pe măsură ce te îndepărtezi de Dumnezeu, care este viaţa; moartea este lipsa vieţii. Adam, îndepărtându-se de Dumnezeu, s-a expus morţii”.(1)
Dar din fericire Dumnezeu S-a coborât pe pământ, S-a întrupat, S-a făcut frate cu noi oamenii, pentru a ne da nouă posibilitatea restaurării, posibilitatea îndumnezeirii, pentru a ne mântui. Prin Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, putem ajunge la Tatăl. Important este să conlucrăm cu harul Său, să punem şi noi umărul pentru a ne despătimi, pentru a ne elibera de păcat şi a ne uni cu El. Harul izvorâtor din Jertfa Crucii Sale curge îmbelşugat în Biserică şi-l adapă pe tot omul doritor de mântuire. La harul care vine de sus trebuie însă să adăugăm şi noi efortul nostru de jos. Dumnezeu trimite ploaia din cer, dar ţăranul este chemat să-şi lucreze ogorul. Altfel nu vor creşte decât spini şi pălămidă. “Ţarina, când absoarbe ploaia ce coboară adeseori asupra ei şi rodeşte iarba folositoare celor pentru care a fost muncită, zice Sfântul Pavel, primeşte binecu-vântarea lui Dumnezeu; Dar dacă aduce spini şi ciulini, se face netrebnică şi blestemul îi stă aproape, iar la urmă focul o aşteaptă” (Evrei 6, 7-8).
Hristos ne-a arătat drumul şi ne-a deschis calea spre Tatăl. În discuţia pe care a avut-o cu ucenicii, înainte de patimi, le-a spus că se duce la Tatăl. Mai mult, a adăugat faptul că ei ştiu unde Se duce şi ştiu şi drumul într-acolo. Însă Toma dă glas nedumeririi ucenicilor: “Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea? (Ioan 14, 5). Iar Domnul îi răspunde: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14, 6).
Ne propunem şi noi ca într-această lucrare să alcătuim un ghid pentru a putea parcurge calea desăvârşirii creştine, pentru a scăpa de păcate şi a ne umple de har. Dinamica despătimirii îşi are o noimă. De aceea Sfinţii Părinţi, întemeiaţi pe Sfânta Scriptură şi pe Sfânta Tradiţie, ne-au lăsat nenumărate reţete de urmat. Teologii au întocmit tratate savante de Spiritualitate, de Ascetică şi Mistică, fiecare propunându-ne o cale. Viaţa duhovnicească este o călătorie dinamică. Ea începe cu Botezul, care este o purificare a "chipului" lui Dumnezeu din noi şi continuă printr-o vieţuire ascetică până la dobândirea “asemănării".
Înainte de a schiţa planul nostru, vă dăm câteva temeiuri de referinţă din revelaţia dumnezeiască şi din Părinţi legate de dinamica despătimirii, legate de calea desăvârşirii creştine.
Mântuitorul Hristos zice că: “Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12).
Sfântul Petru ne spune că Dumnezeu Tatăl ne-a făgăduit, prin Fiul, să ajungem “părtaşi dumnezeieştii firi, scăpând de stricăciunea poftei celei din lume” (2 Petru 1, 4). Dar pentru aceasta trebuie să punem şi noi toată sârguinţa, adăugând la credinţă fapta bună, la fapta bună cunoştinţa, la cunoştinţă înfrânarea, la înfrânare răbdarea, la răbdare evlavia, la evlavie iubirea frăţească, la iubirea frăţească dragostea (2 Petru 1, 5-7).
Este limpede, din Scripturi, că Moise pentru a se întâlni cu Dumnezeu s-a urcat pe Muntele Sinai, postind patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Ieşire 34, 28). Cei trei ucenici, Iacov, Petru şi Ioan, pentru a-L vedea pe Domnul schimbat la faţă s-au urcat pe Muntele Tabor (Matei 17, 1).
Urcuşul înspre unirea cu Dumnezeu, întru iubire, este creionat astfel de către Sfântul Maxim Mărturisitorul: “Dragostea e născută de nepă-timire; nepătimirea de nădejdea în Dumnezeu; nădejdea de răbdare şi îndelungă răbdare; iar pe acestea le naşte înfrânarea cea atotcuprinzătoare. Înfrânarea la rândul ei, e născută de frica lui Dumnezeu. În sfârşit frica, de credinţa în Domnul”.(2) Sunt conturate clar aici şapte trepte înspre nepătimire asupra cărora vom reveni.
Spiritualitatea creştină nu face altceva decât să ne prezinte dinamica despătimirii, procesul înaintării creştinului pe drumul desăvârşirii întru Hristos, prin curăţirea de patimi şi dobândirea virtuţilor. Acest proces se săvârşeşte întro anumită ordine, ordine asupra căreia vom stărui.
Dacă dogmatica ne învaţă ce să credem, morala ce să facem, mistica este preocupată de unirea fiinţei omeneşti cu Fiinţa supremă, cu Dumnezeu. Ţinta este să “ajungem toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13).
Drumul înspre ţintă are, teoretic, două mari etape: ascetica şi mistica. Ascetica este preocupată de purificarea de patimi, iar mistica de înaintarea în unirea cu Dumnezeu. De fapt cele două se întrepătrund. Pe măsură ce ne purificăm de patimi ne umplem de Duhul, ne unim cu Dumnezeu. Etapa ascezei este activă, presupune luptă şi nevoinţă. Etapa misticii este contemplativă, presupune că s-a ajuns la desăvârşire, la unirea cu Dumnezeu. Sfântul Pavel le rezumă magistral pe amândouă într-un verset: “M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20).
Etapa activă a ascezei urmăreşte curăţirea de patimi. Etapa contemplativă presupune că s-a ajuns la desăvârşire. Între cele două etape Sfântul Dionisie Areopagitul mai concepe o fază interme-diară, a iluminării. De aceea toată colecţia filocalică este aşezată sub această sintagmă: Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii sau calea cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi. Aşadar se face vorbire de trei faze: faza activă a curăţirii; faza intermediară a iluminării şi faza contempla- tivă a desăvârşirii.
Este clar, şi trebuie subliniat acest lucru cu tărie, că drumul înspre ţintă nu-l putem parcurge fără ajutorul lui Dumnezeu. Puterea vine de la El. Noi trebuie să dăm lucrarea pentru care primim puterea prin Sfintele Taine.
Există o puternică legătură între cele trei etape, sau trei faze, ale vieţii duhovniceşti şi cele trei taine de iniţiere. Botezul, Mirul şi Sfânta Euharistie ne oferă harul, puterea, energia necreată, cu care conlucrând putem ajunge la îndumnezeire. Prin aceste taine de iniţiere există o progresivă prezenţă mistică a lui Hristos în noi.
Rezultă de aici “un paralelism între cele trei taine şi cele trei faze: dacă Botezul e pruncia, Mirul bărbăţia şi Euharistia vârsta împlinită, faza purificativă e asemănată cu Botezul, cea ilumi-nativă cu Mirul, cea unitivă cu Euharistia”.(3) Harul primit la Botez îl punem în lucrare în faza curăţitoare, cel primit la Miruire în faza iluminatoare şi cel primit în Euharistie în faza de desăvârşire.
Aşa cum în Botez ne răstignim, ne îngropăm şi înviem cu Hristos, tot aşa în etapa curăţitoare transpunem în realitate această moarte şi înviere cu Hristos. Efortul de despătimire este actualizarea Botezului, prelungirea Botezului. Omul vechi este omorât şi-i ia locul omul cel nou.
Darurile Sfântului Duh, care în stare latentă sunt prezente în tot creştinul de la Miruire, devin active în faza iluminativă. Omul curăţit de patimi ajunge la exercitarea conştientă a acestor daruri, înţelege Scripturile, citeşte ca întro carte în toată creaţia lui Dumnezeu.
Desăvârşirea, unirea cu Dumnezeu, este actualizarea Euharistiei. În Euharistie se realizează cea mai intimă unire între Hristos şi credincioşi. Pe de o parte, pentru a te împărtăşi trebuie mai întâi să te curăţeşti de păcate, dar pe de altă parte, pentru a te tămădui de patimile şi poftele rele trebuie să alergi la izvoarele harului, să primeşti putere şi ajutor de la Hristos euharistic. “Vrăjmaşul ştiind ce roadă şi ce mare tămăduire se află în Sfânta Împărtăşanie, se trudeşte, cât poate, să întoarcă şi să împiedice în tot felul şi la orice prilej, pe credincioşi şi pe oamenii evlavioşi, de la ea”. (4)
Tratatele de mistică, în general, se opresc la toate cele trei faze. În demersul nostru, însă, noi ne vom opri doar la prima fază, la curăţire, cele ce le vom relata înscriindu-se în această Dinamică a despătimirii.
Ne vom opri doar la această primă etapă pentru că, din nefericire, zbuciumul luptei noastre pentru a scăpa de păcate ne face să avem limpede experienţa acestei faze. Iluminarea, şi cu atât mai mult desăvâr-şirea, rămân nişte deziderate spre care tânjim. Despre ele este şi foarte greu să ne pronunţăm.
În Pateric ni se relatează în acest sens o întâmplare cu mesaj limpede. Un ucenic de-al lui Avva Pimen ajunge prin străinătate. Vizitându-l acolo pe un părinte vestit îi povesteşte despre faima pe care o are Avva Pimen. Curios părintele, peste un timp, vine să-l întâlnească pe Avva Pimen. Ucenicul îl introduce la părintele său. "Deci l-a primit pe el cu bucurie şi, sărutându-se unul pe altul, au şezut. Şi a început cel străin a vorbi din Scriptură locuri duhovniceşti şi cereşti. Şi şi-a întors Avva Pimen faţa lui şi nu i-a dat răspuns”. Şi văzând străinul că nu-i răspunde bătrânul a ieşit mâhnit. Ucenicul bătrânului, însă, i-a dezlegat nedumerirea: Avva Pimen nu se antrena în discuţii savante despre cele cereşti, ci era preocupat de probleme duhovniceşti practice. Străinul “umilindu-se a intrat la bătrânul şi a zis către dânsul: ce voi face avvo, că mă stăpânesc patimile sufletului? Şi a luat aminte la dânsul bătrânul, bucurându-se. Şi a zis: acum bine ai venit”. (5) Şi i-a vorbit despre despătimire.
În consens cu cele afirmate vom zăbovi şi noi asupra celor şapte etape din urcuşul spre desăvârşire. Dinamica despătimirii presupune următoarele etape: 1. Credinţa; 2. Frica de Dumnezeu; 3. Pocăinţa; 4. Înfrânarea; 5. Răbdarea; 6. Nădejdea; 7. Nepătimirea.
A nu urca, din punct de vedere spiritual, nu înseamnă a sta pe loc, ci a regresa. Fericitul Augustin ne spune că “nu putem să ne oprim de a nu aluneca înapoi, decât forţându-ne mereu de a sui; îndată ce ne oprim; coborâm; şi a nu înainta înseamnă a coborî; încât dacă nu vrem să recădem, trebuie să ne silim mereu a înainta fără a face popas”. (6)
O stare neutră a sufletului nu se poate obţine. Patimile eliminate trebuiesc înlocuite cu virtuţile. Iar prima grijă pe care trebuie să o avem este aceea de a ne fixa raţiunea întro atitudine fermă: lucrul acesta se realizează prin Credinţă.
