- Există purgatoriu, precum zic catolicii ?
- Purgatoriu nu este. catolicii zic că între Rai şi iad ar fi un foc mare, unde merge sufletul câteva sute de ani şi se curăţă acolo, apoi trece în Rai. Nu există aşa ceva. Noi avem Evanghelia Judecăţii, pe care o au şi ei, dar nu arată trei locuri, ci numai două - raiul şi iadul. Mântuitorul, când va sta pe scaunul slavei Sale şi va aduna toate popoarele de la zidirea lumii să le judece, îi va despărţi pe dânşii, precum desparte pastorul oile de capre. Şi va pune pe drepţi de-a dreapta Sa şi pe păcătoşi de-a stânga Sa ... Şi vor merge păcătoşii în munca veşnică, iar drepţii în viaţa veşnică.
Deci nu putem zice că sunt trei locuri, ci numai două : munca veşnică sau viaţa veşnică.
Cei mai mari duşmani ai catolicilor sunt protestanţii şi calvinii. Ei s-au rupt de Biserica Catolică la anul 1517, prin Martin Luther, fiind urmat de Zwingli, Calvin şi Hus.
Care sunt punctele principale care ne despart de catolici ?
Învăţăturile principale care ne despart dogmatic şi canonic de catolici sunt :
1 - Întâi este filioque. Ei zic că Duhul Sfânt purcede şi de la Tatăl şi de la Fiul. Această greşeală dogmatică este cea mai grea. Sfântul Evanghelist Ioan spune că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi este trimis în lume prin Fiul. ( Ioan )
2 - Al doilea este supremaţia papală. Papa este considerat de ei capul suprem al Bisericii creştine, adică locţiitorul lui Hristos pe pământ ! Mai mare decât toţi patriarhii ! Ceea ce n-a făcut Biserica Universală. Mândrie drăcească. Papa se numeşte urmaşul Sfântului Petru !
3 - Infaibilitatea papală. Şi zic că Papa nu poate greşi ca om, în materie de credinţă, când predica el, ceea ce este iarăşi o dogmă nouă respinsă de Biserica Ortodoxă.
4 - Al patrulea este purgatoriul. Ei zic că intre Rai şi iad ar fi un foc mare unde stă sufletul câteva sute de ani şi se curăţă, apoi se duce în rai. Nu scrie în Sfânta Scriptură aşa ceva; nu-i prevăzută nicăieri această învăţătură.
5 - Azimile. Ei nu slujesc cu pâine dospită, ci cu azime, ca evreii.
6 - Catolicii mai au o dogmă nouă : imaculată concepţie. Ei zic că Maica Domnului ar fi născută de la Duhul Sfânt. Nu-i adevărat. Este născută în chip firesc din dumnezeieştii Părinţi, Ioachim şi Ana, ca rod al rugăciunii.
7 - Au substanţialitatea. La sfinţirea Sfintelor Daruri, catolicii nu fac rugăciunea de invocare a Sfântului Duh, cum facem noi la Sfânta Epicleza. Ei zic că Darurile se sfinţesc singure, când se zice : Luaţi, mâncaţi ... şi celelalte. Nu au rugăciunea de pogorâre a Duhului Sfânt, peste Daruri.
8 - Celibatul preoţilor; preoţii catolici nu se căsătoresc. Sunt celibatari, împotriva Sinoadelor Ecumenice, care au hotărât ca preoţii de mir să aibă familie.
9 - Ei au şi indulgenţele papale. Altă rătăcire. Papei, dacă îi dai parale multe, poţi să faci oricâte păcate, te iartă, te dezleagă. Sfinţii lor au prea multe fapte bune, n-au ce face cu ele, le dă papei, iar el vinde aceste merite prisositoare spre iertarea păcatelor oamenilor care nu au destule fapte bune.
10 - Şi mai este un punct important : mirungerea. Catolicii nu miruiesc copiii imediat după Botez, ci la şapte-opt ani şi numai arhiereii îi miruiesc.
Noi avem liturghiile constantinopolitane ale Sfântului Vasile cel Mare, Grigore Dialogul şi Sfântul Ioan Gură de Aur, iar catolicii au liturghia romană şi cea ambroziană.
Iată acestea sunt punctele dogmatice şi canonice principale care despart Biserica Ortodoxă de cea Romano-catolică.
Iar cu protestanţii nu avem nimic în comun. Ei au reformat total dogmele stabilite de Sfinţii Părinţi şi au renunţat la cele şapte Sfinte Taine. Ei nu au ierarhie şi taine şi nu se pot mântui. Din cele şapte Taine mai au doar două : Botezul şi Euharistia, pe care o fac cu pâine nedospită ca şi catolicii. Din protestanţi s-au născut toate sectele neoprotestante care atacă ţările ortodoxe astăzi.
marți, 23 iunie 2009
DIFERENŢELE DINTRE BISERICA ORTODOXĂ ŞI CEA CATOLICĂ
vineri, 19 iunie 2009
"Nu trebuie să luptăm împotriva apocalipsei, ci s-o traversăm fără vătămări sufleteşti"
În zilele de 18-19 iunie 2009, la Reşedinţa Patriarhală, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, se desfăşoară lucrările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
La începutul şedinţei sinodale, au fost aleşi ierarhii eparhioţi în scaunele vacante de Episcop al Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, respectiv al Episcopiei Huşilor.
Întâi, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în calitate de Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei, a avut loc alegerea prin vot secret a noului Episcop al Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor. Preasfinţitul Părinte Vincenţiu Ploieşteanul, Episcop vicar patriarhal, şi Preasfinţitul Părinte Varsanufie Prahoveanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, au fost candidaţii propuşi Sfântului Sinod de către Sinodul mitropolitan al Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei în consultare cu Adunarea eparhială a Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor. În urma votării, Preasfinţitul Părinte Episcop Vincenţiu (Grifoni) a obţinut 39 de voturi, iar Preasfinţitul Părinte Episcop Varsanufie Prahoveanul a obţinut 7 de voturi din totalul de 46 de voturi valabil exprimate.
Ceremonia de întronizare a Preasfinţitului Părinte Vincenţiu (Grifoni), noul chiriarh ales al Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, va fi oficiată de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în Catedrala episcopală din Slobozia, duminică, 28 iunie 2009.
În continuare, sub preşedinţia Înaltpreasfinţitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a avut loc alegerea prin vot secret a noului Episcop al Episcopiei Huşilor. Preasfinţitul Părinte Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, şi Preasfinţitul Părinte Corneliu Bârlădeanul, Arhiereu vicar al Episcopiei Huşilor, au fost candidaţii propuşi Sfântului Sinod de către Sinodul mitropolitan al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei în consultare cu Adunarea eparhială a Episcopiei Huşilor. Întrucât Preasfinţitul Părinte Episcop Sebastian şi-a retras canditatura, Sfântul Sinod a completat lista candidaţilor cu numele Preasfinţitului Părinte Gurie Gorjeanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Craiovei. În urma votării, Preasfinţitul Părinte Corneliu (Onilă) a obţinut 43 de voturi, iar Preasfinţitul Părinte Gurie Gorjeanul a obţinut 3 voturi din cele 46 valabil exprimate.
Ceremonia de întronizare a Preasfinţitului Părinte Corneliu (Onilă), noul chiriarh ales al Episcopiei Huşilor, va fi oficiată de Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, în Catedrala episcopală din Huşi, luni, 29 iunie 2009, la sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, hramul catedralei episcopale din Huşi.
BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE
luni, 15 iunie 2009
Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel
Postul Sfinţilor Apostoli (popular-postul Sâmpetrului), care preceda sărbătoarea comună a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel este rânduit de Biserica în cinstea celor doi verhovnici ai apostolilor şi în amintirea obiceiului lor de a posti înainte de a întreprinde acte mai importante (vezi Fapte 13,2 şi 14,23). Totodată, prin ţinerea acestui post se cinstesc darurile Sfântului Duh, care s-au pogorât peste Sfinţii Apostoli la Cincizecime şi care se revarsă în fiecare an peste Biserică la sărbătoarea Rusaliilor, împărtaşindu-se din ele şi credincioşilor; de aceea, în vechime, acest post se numea Postul Cincizecimii.
Despre vechimea acestui post mărturisesc, în secolul IV, Constituţiile Apostolice. Mărturii ulterioare se găsesc la Sfântul Atanasie cel Mare, la Teodoreţ, episcopul Cirului, la Leon cel Mare, care numeşte postul acesta Postul de vara sau al Cincizecimii. Se pare ca la început, postul acesta era ţinut numai în cercurile monahale şi abia mai târziu s-a extins şi la credincioşii din lume.
Spre deosebire de celelalte posturi, care au o durata fixă Postul Sâmpetrului are o durată variabilă de la an la an, deoarece începutul lui (fixat aproximativ prin sec. VI) e în funcţie de data variabilă a Învierii lui Hristos. Postul începe luni, după Duminica Tuturor Sfinţilor şi ţine până în ziua de 12 iulie (inclusiv, dacă această sărbătoare cade miercurea sau vinerea, dezlegându-se în acest caz numai la peşte şi untdelemn). Durata lui este deci mai lungă sau mai scurtă, după cum Învierea din anul respectiv a căzut mai devreme sau mai târziu. În chip normal (dacă Învierea Domnului s-ar sărbători în răstimpul indicat de regula consfinţită la Sinodul I Ecumenic, adică intre 22 martie şi 25 aprilie), ea variază de la 8 zile (durata cea mai scurtă, când Învierea cade la 25 aprilie) până la 42 de zile (durata cea mai lungă, când Învierea cade la 22 martie). Dar în actuala situaţie a Bisericii noastre (ca a tuturor Bisericilor ortodoxe care şi-au îndreptat calendarul, menţinând insă Pascalia stilului vechi, a calendarului neîndreptat), Învierea fiind sărbătorita de fapt între 4 aprilie şi 8 mai, durata Postului Sfinţilor Apostoli se scurtează, de la 28 de zile (durata cea mai lungă până la desfiinţare (în anii în care Învierea cade după data de 1 mai). Aşa s-a întâmplat în anii 1945 şi 1956 (Învierea la 6 mai), când Sfântul Sinod a hotărât ca postul sa se ţină în cele trei zile dinaintea sărbătorii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel ( sărbătoarea cazând înaintea Duminicii Tuturor Sfinţilor, în seara căreia trebuia să lăsăm sec).
O regulă simplă şi practică spre a afla durata Postului Sâmpetrului din orice an este următoarea: câte zile sunt de la data Învierii (inclusiv) din anul respectiv până la 3 mai (exclusiv), atâtea zile ţine postul.
Postul Sfinţilor Apostoli e mai puţin aspru decât al Păresimilor. După Pravila cea mare şi Învăţătura pentru posturi din Ceaslovul mare, luni, miercuri şi vineri se manâncă legume fără untdelemn, marţi şi joi aceleaşi cu untdelemn (şi vin), iar sâmbăta şi duminica şi peşte; dezlegarea la peşte se dă şi luni, marţi şi joi, când cade sărbătoarea vreunui sfânt cu doxologie mare, iar când o astfel de sărbătoare cade miercuri sau vineri, se dezleagă la untdelemn şi vin. La hramuri şi la Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul se dă dezlegare la peşte, în orice zi a săptămânii ar cădea. După Tipicul mare, luni, miercuri şi vineri se mănâncă mâncare uscata după Vecernie; iar în celelalte zile, ca mai sus.
Despre vechimea acestui post mărturisesc, în secolul IV, Constituţiile Apostolice. Mărturii ulterioare se găsesc la Sfântul Atanasie cel Mare, la Teodoreţ, episcopul Cirului, la Leon cel Mare, care numeşte postul acesta Postul de vara sau al Cincizecimii. Se pare ca la început, postul acesta era ţinut numai în cercurile monahale şi abia mai târziu s-a extins şi la credincioşii din lume.
Spre deosebire de celelalte posturi, care au o durata fixă Postul Sâmpetrului are o durată variabilă de la an la an, deoarece începutul lui (fixat aproximativ prin sec. VI) e în funcţie de data variabilă a Învierii lui Hristos. Postul începe luni, după Duminica Tuturor Sfinţilor şi ţine până în ziua de 12 iulie (inclusiv, dacă această sărbătoare cade miercurea sau vinerea, dezlegându-se în acest caz numai la peşte şi untdelemn). Durata lui este deci mai lungă sau mai scurtă, după cum Învierea din anul respectiv a căzut mai devreme sau mai târziu. În chip normal (dacă Învierea Domnului s-ar sărbători în răstimpul indicat de regula consfinţită la Sinodul I Ecumenic, adică intre 22 martie şi 25 aprilie), ea variază de la 8 zile (durata cea mai scurtă, când Învierea cade la 25 aprilie) până la 42 de zile (durata cea mai lungă, când Învierea cade la 22 martie). Dar în actuala situaţie a Bisericii noastre (ca a tuturor Bisericilor ortodoxe care şi-au îndreptat calendarul, menţinând insă Pascalia stilului vechi, a calendarului neîndreptat), Învierea fiind sărbătorita de fapt între 4 aprilie şi 8 mai, durata Postului Sfinţilor Apostoli se scurtează, de la 28 de zile (durata cea mai lungă până la desfiinţare (în anii în care Învierea cade după data de 1 mai). Aşa s-a întâmplat în anii 1945 şi 1956 (Învierea la 6 mai), când Sfântul Sinod a hotărât ca postul sa se ţină în cele trei zile dinaintea sărbătorii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel ( sărbătoarea cazând înaintea Duminicii Tuturor Sfinţilor, în seara căreia trebuia să lăsăm sec).
O regulă simplă şi practică spre a afla durata Postului Sâmpetrului din orice an este următoarea: câte zile sunt de la data Învierii (inclusiv) din anul respectiv până la 3 mai (exclusiv), atâtea zile ţine postul.
Postul Sfinţilor Apostoli e mai puţin aspru decât al Păresimilor. După Pravila cea mare şi Învăţătura pentru posturi din Ceaslovul mare, luni, miercuri şi vineri se manâncă legume fără untdelemn, marţi şi joi aceleaşi cu untdelemn (şi vin), iar sâmbăta şi duminica şi peşte; dezlegarea la peşte se dă şi luni, marţi şi joi, când cade sărbătoarea vreunui sfânt cu doxologie mare, iar când o astfel de sărbătoare cade miercuri sau vineri, se dezleagă la untdelemn şi vin. La hramuri şi la Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul se dă dezlegare la peşte, în orice zi a săptămânii ar cădea. După Tipicul mare, luni, miercuri şi vineri se mănâncă mâncare uscata după Vecernie; iar în celelalte zile, ca mai sus.
vineri, 12 iunie 2009
joi, 11 iunie 2009
Falşii vindecători ai zilelor noastre un răspuns ortodox
Motto:
“Ei (preoţii) trebuie să înveţe pe poporul Meu a deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt şi să le lămurească ce este curat şi ce este necurat. În pricinile nehotărâte, ei trebuie să ia parte la judecată şi vor judeca după aşezămintele Mele şi legile Mele vor păzi.”(Iezechiel 44.23-24)
Să luăm aminte! “…mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi” (Matei 24,11).
Cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos avertizează întreaga omenire despre pericolul căderii în amăgirea spirituală pe care diavolul, de la-nceput, a urmărit s-o realizeze pe pământ. Cu atât mai actuale sunt aceste cuvinte în zilele noastre cu cât diavolul şi-a înmulţit metodele satanice de amăgire, căci “diavolul umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5,8).
Cu toate că mulţi români se declară creştini ortodocşi, care ţin la tradiţia şi cultura noastră strămoşească, evlavia majorităţii dintre ei este deviată spre false forme de credinţă. Mai mult, există amestecată în motivaţia lor religioasă o anumită obsesie terorizantă a farmecelor şi a făcăturilor necurate, care deseori îi paralizează în demersul lor raţional şi conştient către Dumnezeu.
Iubirea lui Dumnezeu, liberă şi conştientă, astfel, este dispreţuită şi chiar înlocuită cu o relaţie contractuală cu El, relaţie marcată pregnant de o frică de natură ocultă.
Omul nu este nici doar trup, nici doar suflet, şi nici doar juxtapunerea lor, ci este o fiinţă unitară psiho-somatică, o fiinţă personală frumoasă, zidită de Dumnezeu “după chipul Său” (Facere 1,27) cel veşnic viu; datorită acestei “negrăite legături dintre suflet şi trup”, stările sufleteşti se manifestă în trup şi reciproc. Dumnezeu doreşte cu mare dor ca omul să fie şi “după asemănarea Sa” (Facere 1,26), adică să trăiască viaţa lui Dumnezeu, viaţa veşnică şi fericită a comuniunii dumnezeieşti; iar această desăvârşire omul n-o poate trăi departe de Dumnezeu, în afara Dumnezeului Celui Viu şi iubitor de oameni. Omul nu-şi este luişi izvor al vieţii, ci a primit viaţa ca dar infinit de la Dumnezeu Cel Viu şi de viaţă dătător, de aceea starea vieţii lui (de plinătate sau de împuţinare) este dată de relaţia lui cu Dumnezeu. Cu cât omul se uneşte mai mult prin iubire (ca sinteză a tuturor virtuţilor) cu Ziditorul Său, cu atât unitatea fiinţei sale se întăreşte prin prezenţa harului divin, cu atât trăieşte mai intens viaţa dumnezeiască, cu atât devine mai mult “părtaş dumnezeieştii firi” (2 Petru 1,4). Aşadar, şi trupul devenind “templu al Duhului Sfânt” (1 Corinteni 6,19), se înduhovniceşte, se umple de har, ridicându-se peste limitările firii create.
(va urma...)
marți, 9 iunie 2009
sâmbătă, 6 iunie 2009
ŞTIINŢĂ ŞI RELIGIE ... din cugetările lui Petre Ţuţea
1. Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.
2. Am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevăr. Iar dacă adevărul este unul şingur, fiind transcendent în esenţă, sediul lui nu e nici în ştiinţă, nici în filozofie, nici în artă. Şi când un filozof, un om de ştiinţă sau un artist sânt religioşi, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului.
3. Acum, mai la bătrîneţe, pot să spun că fără Dumnezeu şi fără nemurire nu există adevăr.
4. O babă murdară pe picioare, care stă în fata icoanei Maicii Domnului în biserică, fată de un laureat al premiului Nobel ateu - baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor.
5. Eu când discut cu un ateu e ca şi cum as discuta cu uşa. Între un credincios şi un necredincios, nu există nici o legătură. ăla e mort, sufleteşte mort, iar celălalt e viu şi între un viu şi un mort nu există nici o legătură. Credinciosul creştin e viu.
6. Ateii şi materialiştii ne deosebesc de animale prin faptul că nu avem coadă.
7. Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba.
8. Eu nu detest burghezia. Eu m-am lămurit că un om care vrea să fie bogat nu este un păcătos. Spunea odată un preot bătrân: Circulă o zicală că banul e ochiul dracului. Eu nu-l concep ca ochiul dracului, eu îl concep ca pe o scară dublă. Dacă-l posezi, indiferent în ce cantităţi, şi te mişti în sus binefăcător pe scară, nu mai e ochiul dracului. Iar dacă cobori, atunci te duci cu el în infern, prin vicii, prin lăcomie şi prin toate imperfecţiile legate de orgoliu şi de pofta de stăpân.
9. Nu pot evita neplăcerile bătrîneţii şi nu mă pot supăra pe Dumnezeu că m-a ţinut până aproape la nouăzeci de ani. Însă bătrânii au o supapă foarte înţeleaptă: au dreptul la neruşinare. O neruşinare nelimitată. Când mă gândesc la suferinţele bătrîneţii, îmi dau seama că în natura asta oarbă cel mai mare geniu este geniul morţii. Faptul că murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.
10. Eu sânt iudeocentric în cultura Europei, căci dacă scoţi Biblia din Europa, atunci Shakespeare devine un glumeţ tragic. Fără Biblie, europenii, chiar şi laureaţii premiului Nobel, dormeau în crăci. Ştiinţa şi filozofia greacă sânt foarte foloşitoare, dar nu sânt mântuitoare. Prima carte mântuitoare şi consolatoare pe continent - suverană - e Biblia.
11. Există o carte a unui savant american care încearcă să motiveze ştiinţific Biblia. Asta e o prostie. Biblia are nevoie de ştiinţă cum am eu nevoie de Securitate.
12. Luther, cât e el de eretic şi de zevzec, a spus două lucruri extraordinare: că creaţia autonomă e o cocotă şi că nu există adevăr în afară de Biblie. Mie mi-a trebuit o viată întreagă ca să aflu asta. El nu era aşa bătrân când a dibăcit chestia asta, că era călugăr augustin... Mie mi-a trebuit o viată ca să mă conving că în afară de Biblie nu e nici un adevăr.
13. Shakespeare, pe lângă Biblie, - eu demonstrez asta şi la Sorbona - e scriitor din Găeşti.
14. În afara slujbelor bisericii, nu există scară către cer. Templul este spaţiul sacru, în aşa fel încât şi vecinătăţile devin sacre în prezenta lui.
15. Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? - te întreb. În templu. În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul.
16. În biserică afli că exişti.
17. Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici!
18. În afară de cărţi nu trăiesc decât dobitoacele şi sfinţii: unele pentru că n-au raţiune, ceilalţi pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de conştiinţă.
19. Platon are un demiurg care nu e creator, ci doar un meseriaş de geniu, fiindcă materia îi premerge. Prima idee de creaţie reală, au adus-o în istorie creştinii.
20. De creat doar zeul creează, iar omul imită. Eu când citesc cuvântul creaţie - literară, muzicală, filozofică - leşin de râs. Omul nu face altceva decât să reflecte în litere, în muzică sau în filozofie petece de transcendentă.
21. Cum să fie creatura creator? ''Hai tată, să-ti arăt moşia pe care ti-am făcut-o când nu eram în viată...'' Păi cum să fie creatura creator?
22. Omul e un animal care se roagă la ceva. Caută un model ideal. Şi uneori nimereşte, alteori, nu. Cei care au descoperit modelul ideal şi succeşiunea fenomenului din el sânt creştinii. Creştinismul nu poate fi identificat cu nici un şistem filosofic, monist, dualist, sau pluralist. Creştinismul este pur şi şimplu. Despre creştinism, Bergson spune că noi îl respirăm. Are materialitatea aerului. Seamănă cu aerul. Noi sîntem creştini fără să vrem. Şi când sîntem atei sîntem creştini: că respirăm creştinismul cum respirăm aerul.
23. Creştinismul nu e ideologie, că atunci se aseamănă cu marxismul. Religia e expreşia unui mister trăit, or ideologia e ceva construit.
24. A fi creşti înseamnă a coborî Absolutul la nivel cotidian. Numai sfinţii sânt creştini absoluţi. Altminteri, creştinismul, gândit real, e inaplicabil tocmai pentru că e absolut.
25. Suveran fată de natură, supus Divinităţii, nemuritor şi liber prin depăşirea extramundană a condiţiei sale - acesta este omul creştin.
26. Nimic nu poate înlocui creştinismul; nici toată cultură antică precreştină. Eu sânt de părere că apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casă în casă. Eu definesc strălucirea epocilor istorice în funcţie de geniul religios al epocii, nu în funcţie de isprăvi politice.
27. Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria.
28. Dacă nu cunoşti revelat - prin gratie divină - sau inspirat, nu cunoşti nimic. De pildă, povestea cu mărul lui Newton, care a căzut. Nu ştiu unde am citit eu stupiditatea asta: ''l toba dans ne méditation profonde qui la conduit jusqua la loi de la gravitation universelle''. Şi eu spun: dacă Newton gândea până la Judecata de Apoi, nu descoperea nimic! Dar el a fost mult mai înţelept. Când a fost întrebat cum a descoperit gravitaţia, a zis: Am fost inspirat. Păi scrie pe măr, sau scrie undeva în natură '' legea gravitaţiei''? Fenomenele lumii interioare şi ale lumii exterioare tac. Iar omul autonom şi orgolios cred că explorează lumea interioară şi exterioară cu jocul lui de ipoteze şi că descoperă ceea ce vrea el. El caută; dar eu spun că el caută, nu că află. Sau dacă află, trebuie să fie ca Newton, inspirat.
29. Bergson e mai cuviincios ca Aristotel şi zice că democraţia e şingurul şistem compatibil cu libertatea şi demnitatea umană, dar are un viciu incurabil: n-are criterii de selecţiune a valorilor. Deci democraţia e şistemul social în care face fiecare ce vrea şi-n care numărul înlocuieşte calitatea... Triumful cantităţii împotriva calităţii. Bergson a fost acuzat în micul dicţionar filozofic al lui Stalin că e fascist.
30. Fără să gândesc în stilul darwinismului social, nu pot să rămân indiferent la incapacitatea democraţiei de a aşigura selecţiunea naturală a valorilor. Democraţii gândesc corpul social aritmetizat: numără capetele toate şi unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta e părerea mea despre democraţie.
2. Am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevăr. Iar dacă adevărul este unul şingur, fiind transcendent în esenţă, sediul lui nu e nici în ştiinţă, nici în filozofie, nici în artă. Şi când un filozof, un om de ştiinţă sau un artist sânt religioşi, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului.
3. Acum, mai la bătrîneţe, pot să spun că fără Dumnezeu şi fără nemurire nu există adevăr.
4. O babă murdară pe picioare, care stă în fata icoanei Maicii Domnului în biserică, fată de un laureat al premiului Nobel ateu - baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor.
5. Eu când discut cu un ateu e ca şi cum as discuta cu uşa. Între un credincios şi un necredincios, nu există nici o legătură. ăla e mort, sufleteşte mort, iar celălalt e viu şi între un viu şi un mort nu există nici o legătură. Credinciosul creştin e viu.
6. Ateii şi materialiştii ne deosebesc de animale prin faptul că nu avem coadă.
7. Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba.
8. Eu nu detest burghezia. Eu m-am lămurit că un om care vrea să fie bogat nu este un păcătos. Spunea odată un preot bătrân: Circulă o zicală că banul e ochiul dracului. Eu nu-l concep ca ochiul dracului, eu îl concep ca pe o scară dublă. Dacă-l posezi, indiferent în ce cantităţi, şi te mişti în sus binefăcător pe scară, nu mai e ochiul dracului. Iar dacă cobori, atunci te duci cu el în infern, prin vicii, prin lăcomie şi prin toate imperfecţiile legate de orgoliu şi de pofta de stăpân.
9. Nu pot evita neplăcerile bătrîneţii şi nu mă pot supăra pe Dumnezeu că m-a ţinut până aproape la nouăzeci de ani. Însă bătrânii au o supapă foarte înţeleaptă: au dreptul la neruşinare. O neruşinare nelimitată. Când mă gândesc la suferinţele bătrîneţii, îmi dau seama că în natura asta oarbă cel mai mare geniu este geniul morţii. Faptul că murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.
10. Eu sânt iudeocentric în cultura Europei, căci dacă scoţi Biblia din Europa, atunci Shakespeare devine un glumeţ tragic. Fără Biblie, europenii, chiar şi laureaţii premiului Nobel, dormeau în crăci. Ştiinţa şi filozofia greacă sânt foarte foloşitoare, dar nu sânt mântuitoare. Prima carte mântuitoare şi consolatoare pe continent - suverană - e Biblia.
11. Există o carte a unui savant american care încearcă să motiveze ştiinţific Biblia. Asta e o prostie. Biblia are nevoie de ştiinţă cum am eu nevoie de Securitate.
12. Luther, cât e el de eretic şi de zevzec, a spus două lucruri extraordinare: că creaţia autonomă e o cocotă şi că nu există adevăr în afară de Biblie. Mie mi-a trebuit o viată întreagă ca să aflu asta. El nu era aşa bătrân când a dibăcit chestia asta, că era călugăr augustin... Mie mi-a trebuit o viată ca să mă conving că în afară de Biblie nu e nici un adevăr.
13. Shakespeare, pe lângă Biblie, - eu demonstrez asta şi la Sorbona - e scriitor din Găeşti.
14. În afara slujbelor bisericii, nu există scară către cer. Templul este spaţiul sacru, în aşa fel încât şi vecinătăţile devin sacre în prezenta lui.
15. Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? - te întreb. În templu. În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul.
16. În biserică afli că exişti.
17. Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici!
18. În afară de cărţi nu trăiesc decât dobitoacele şi sfinţii: unele pentru că n-au raţiune, ceilalţi pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de conştiinţă.
19. Platon are un demiurg care nu e creator, ci doar un meseriaş de geniu, fiindcă materia îi premerge. Prima idee de creaţie reală, au adus-o în istorie creştinii.
20. De creat doar zeul creează, iar omul imită. Eu când citesc cuvântul creaţie - literară, muzicală, filozofică - leşin de râs. Omul nu face altceva decât să reflecte în litere, în muzică sau în filozofie petece de transcendentă.
21. Cum să fie creatura creator? ''Hai tată, să-ti arăt moşia pe care ti-am făcut-o când nu eram în viată...'' Păi cum să fie creatura creator?
22. Omul e un animal care se roagă la ceva. Caută un model ideal. Şi uneori nimereşte, alteori, nu. Cei care au descoperit modelul ideal şi succeşiunea fenomenului din el sânt creştinii. Creştinismul nu poate fi identificat cu nici un şistem filosofic, monist, dualist, sau pluralist. Creştinismul este pur şi şimplu. Despre creştinism, Bergson spune că noi îl respirăm. Are materialitatea aerului. Seamănă cu aerul. Noi sîntem creştini fără să vrem. Şi când sîntem atei sîntem creştini: că respirăm creştinismul cum respirăm aerul.
23. Creştinismul nu e ideologie, că atunci se aseamănă cu marxismul. Religia e expreşia unui mister trăit, or ideologia e ceva construit.
24. A fi creşti înseamnă a coborî Absolutul la nivel cotidian. Numai sfinţii sânt creştini absoluţi. Altminteri, creştinismul, gândit real, e inaplicabil tocmai pentru că e absolut.
25. Suveran fată de natură, supus Divinităţii, nemuritor şi liber prin depăşirea extramundană a condiţiei sale - acesta este omul creştin.
26. Nimic nu poate înlocui creştinismul; nici toată cultură antică precreştină. Eu sânt de părere că apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casă în casă. Eu definesc strălucirea epocilor istorice în funcţie de geniul religios al epocii, nu în funcţie de isprăvi politice.
27. Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria.
28. Dacă nu cunoşti revelat - prin gratie divină - sau inspirat, nu cunoşti nimic. De pildă, povestea cu mărul lui Newton, care a căzut. Nu ştiu unde am citit eu stupiditatea asta: ''l toba dans ne méditation profonde qui la conduit jusqua la loi de la gravitation universelle''. Şi eu spun: dacă Newton gândea până la Judecata de Apoi, nu descoperea nimic! Dar el a fost mult mai înţelept. Când a fost întrebat cum a descoperit gravitaţia, a zis: Am fost inspirat. Păi scrie pe măr, sau scrie undeva în natură '' legea gravitaţiei''? Fenomenele lumii interioare şi ale lumii exterioare tac. Iar omul autonom şi orgolios cred că explorează lumea interioară şi exterioară cu jocul lui de ipoteze şi că descoperă ceea ce vrea el. El caută; dar eu spun că el caută, nu că află. Sau dacă află, trebuie să fie ca Newton, inspirat.
29. Bergson e mai cuviincios ca Aristotel şi zice că democraţia e şingurul şistem compatibil cu libertatea şi demnitatea umană, dar are un viciu incurabil: n-are criterii de selecţiune a valorilor. Deci democraţia e şistemul social în care face fiecare ce vrea şi-n care numărul înlocuieşte calitatea... Triumful cantităţii împotriva calităţii. Bergson a fost acuzat în micul dicţionar filozofic al lui Stalin că e fascist.
30. Fără să gândesc în stilul darwinismului social, nu pot să rămân indiferent la incapacitatea democraţiei de a aşigura selecţiunea naturală a valorilor. Democraţii gândesc corpul social aritmetizat: numără capetele toate şi unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta e părerea mea despre democraţie.
Cine poate deveni membru ASCOR?
Conform statutului Asociaţiei, membru al acestei organizaţii poate deveni orice cetăţean al Republicii Moldova, care a atins vârsta de 16 ani, cetăţenii străini sau apatrizii şi persoanele juridice, care mărturisesc credinţa creştin-ortodoxă şi împărtăşesc scopurile Asociaţiei, respectă prevederile prezentului statut, au un comportament moral conştiincios ce nu ar putea prejudicia imaginea organizaţiei şi contribuie la realizarea sopurilor ASCOR.
Primirea în rândurile Asociaţiei se face cu majoritatea simplă de voturi, ale membrilor Consiliului Republican de Coordonare al Asociaţiei, în urma depunerii unei cereri scrise.
Pentru a primi legitimaţia de membru al ASCOR, este necesar ca persoana respectivă să se spovedească la unul din preoţii duhovnici ai Asociaţiei ori la alt duhovnic din biserica ortodoxă. Unii se vor întreba: „de ce am eu nevoie ca să primesc legitimaţia de ascor-ist, dacă pot activa în ASCOR ca voluntar”? Simplu. Pentru că numai persoanele care deţin legitimaţia de membru pot participa la şcolile de iarnă şi de vară organizate la mănăstirile din România; în regim preferenţial şi cu taxă redusă merg în pelerinaje; doar cei mai activi membri merg la Consfătuirile Naţionale ale ASCOR din toată ţara etc.
Membrul Asociaţiei are dreptul:
Să aleagă şi să fie ales în componenţa organelor de conducere;
Să participe la elaborarea programului de activitate al Asociaţiei;
Să participe la discutarea oricăror chestiuni legate de activitatea Asociaţiei;
Să contribuie la realizarea scopurilor statutare ale ASCOR;
Să se retragă din Asociaţie.
Membrul Asociaţiei are obligaţia:
Să respecte prevederile prezentului statut şi să îndeplinească deciziile organelor de conducere ale Asociaţiei;
Să achite regulat cotizaţiile de membru;
Să aibă un comportament decent si constituţie morală conştiincioasă.
Referitor la încetarea calităţii de membru al Asociaţiei putem spune că aceasta are loc prin retragere, deces ori prin excludere.
Congresul Asociaţiei poate hotărî ca unor personalităţi din viaţa publică să le fie conferit titlul de membru de onoare.
Astfel, sunt invitate toate persoanele, dar îndeosebi studenţii să contribuie la înnoirea valorilor creştin ortodoxe ale neamului nostru (scop primordial al ASCOR). Activităţile prin care noi incercăm să ne atingem scopurile sunt: sfinţiri de cămine, seara filmului ortodox, conferinţe, parastase, pelerinaje, luări de poziţii, informarea tineretului prin publicaţia noastră, întreţinerea paginii web, participarea la Sfânta Liturghie şi citirea diferitor acatiste, tabere de muncă, colinde, şcoli de vară/iarnă la mănăstirile din România şi altele. În afară de aceasta în cadrul asociaţiei aveţi ocazia să vă cunoaşteţi cu mulţi tineri credincioşi, cu preoţi şi oameni deosebiţi, şi să vă faceţi o viaţă de student foarte frumoasă şi bineplăcută lui Dumnezeu. Deasemenea în sediul Asociaţiei este amenajată o bibliotecă de unde pute-ţi împrumuta cărţi la domiciliu pentru a le citi.
Cu căldură sufletească şi cu nădejde la bunul nostru Dumnezeu, vă aşteptăm!
vineri, 5 iunie 2009
joi, 4 iunie 2009
De ce plâng icoanele
La 24 februarie 1996, în biserica din satul Nijneaia Baigora, regiunea Voronej, a plâns cu mir icoana "Maicii Domnului de Iveria". Mirul se prelingea atât de abundent încât a fost nevoie de a pune sub icoană un prosop.
Icoanele plângătoare constituie una din enigmele care nu pot fi explicate de ştiinţa oficială. Acum câteva luni a avut loc un caz unic: lichidul uleios de la o icoană care plângea a tămăduit vederea unui bărbat semiorb.
Alecsei Liubomirov, colaborator ştiinţific la Institutul de literatură rusă al Academiei de Ştiinţe din Rusia, autorul cărţii "Semne divine de la sfintele icoane. 1991-1996", de mai multă vreme se îndeletniceşte cu strângerea de date privind acest fenomen. El este convins, că popoarelor din Rusia li se arată un semn de sus ...
- Fenomenele miraculoase, semne predestinate omului din lumea nevăzută, sunt cunoscute din antichitate, ele fiind consemnate în cronici. Insă acestea au fost unice. Abia în sec. XX, în Rusia, devenim martori ai minunilor săvârşite în masă de la sfintele icoane.
Primul val coincide cu începutul anilor 20, când în guberniile Petrograd şi Pskov, în Ucraina, sudul Rusiei, Extremul Orient şi Primorie se semnalau zeci de cazuri de reînnoire a icoanelor. Chipul lor întunecat se însenina, devenind expresiv şi minunat. Aceasta se petrecea nu numai în biserici, dar şi în casele credincioşilor simpli.
În prezent suntem martori ai celui de al doilea val de minuni, care impresionează şi mai mult, deoarece se întâmplă nu doar în regiuni aparte, ci în toata lumea. Icoanele izvorăsc mir de la Kaliningrad şi până la Sahalin, iar acest fapt istoric incontestabil de mare importanţă spirituală este o veste a Domnului pentru poporul nostru.
- De când, totuşi, au început toate acestea?
- Din 1991. Anume de atunci încep să parvină de pretutindenea informaţii despre minuni de la icoane. De pildă, nu cu mult înainte de înţelegerea de la Belovejsk, în altarul catedralei din Smolensk a plâns icoana "Maicii Domnului din Kazan". De altfel, materialul din care e făcută icoana nu contează, căci sloboade umezeală şi chivotul de sticlă al icoanei, şi tiza metalică, şi hârtia ordinară, numai dacă aceasta e o fotografie sau o reproducere...
- Numiţi cele mai recente cazuri.
- De curând am vizitat mănăstirea "Nikolo-Odrinsk" din Oriol, unde în iarna trecută s-a reînnoit icoana Sfântului Nicolae. Am fost în Kaluga şi acolo, în două biserici, icoanele picurau mir. În martie 1998 la Moscova, icoana din biserica "Preasfinţitului Nicolae din Bersenev" a prelins o şuviţă de mir. În mănăstirea "Sf. Ioan" din Petersburg, în văzul mirenilor, s-a reînnoit icoana "Acoperământul Maicii Domnului". În februarie 1998, în biserica "Arătarea Domnului" de pe insula Gutuiev, într-o noapte s-a luminat o icoană. Iată alt caz, care s-a petrecut în Kronştadt. Acolo se efectuează lucrări de restabilire a bisericii "Icoana Maicii Domnului din Vladimir". Cineva dintre mireni a jertfit pentru această biserica o icoană, iar inscripţia de pe verso sugera că aparţinuse cândva acestui locaş. Şi ce credeţi? Icoana a slobozit mir, acoperindu-se cu picături uleioase de umezeală.
- Curios, dar ce arată analiza chimică a acestui lichid?
- In 1994, când în mica biserică din oraşul australian Mount Preachard răstignirea din lemn de 1,5 metri s-a acoperit cu picături de lichid mirositor, preoţii au procedat la colectarea lui, apelând la serviciile chimiştilor. În urma analizei spectrografice s-a constatat asemănarea lichidului cu uleiul de măsline. Însă la întrebarea cum apare, savanţii s-au arătat a fi neputincioşi. Ei de asemenea n-au fost în stare să explice de ce picăturile apar iarăşi imediat ce răstignirea e ştearsă de-a binelea şi de ce scurgerea de mir se intensifică în timpul rugăciunilor. Într-atât că picăturile de mir cad şi pe jos.
Dar, în general, mirul nu este neapărat un ulei bine mirositor. De cele mai multe ori se aseamănă cu rouă şi, fiind fără miros, apare sub forma de nenumărate mărgeluşe.
- Se spune că de la ungerea cu minunatul mir se tămăduiesc boli...
- Bineînţeles. De asemenea poate fi refăcută şi sănătatea sufletului. Nu din întâmplare pe adresa bisericii australiene sosesc încontinuu scrisori din toată lumea cu rugămintea de a expedia o bucăţică de vată îmbibată cu vlagă de la răstignire. Iar la biserică revin stocuri de informaţii despre vindecări, inclusiv de cancer şi astm. Toate cazurile de tămăduire, la insistenţa arhiepiscopului, sunt certificate de medici.
- Dar în Rusia este cunoscut vreun caz de tămăduire cu mir?
- În 1997, în localitatea Sapiornîi din suburbia Petersburgului, a izvorât mir o icoană recent pictată. Însă parohul bisericii, părintele Serghie, nu s-a grăbit să anunţe despre minune, ci a procedat cu înţelepciune. L-a contactat neîntârziat pe zugrav pentru a-l întreba dacă nu cumva icoana fusese pictată pe lemn verde. Pictorul a explicat, că lemnul s-a uscat vreo câţiva ani şi că icoana a fost lucrată în tempera. Aşa că nici vorbă nu putea fi de umezeală de la lemn. Preotul a uns cu mir de la icoană pleoapele unui băiat cu ochii afectaţi de tuberculoză. Vindecarea ce se făcu văzută imediat i-a uimit pe medici - băiatul se însănătoşise cu adevărat.
- Şi totuşi, de ce se produce această minune? Cine, ce şi cui vrea să-i spună?
- Credincioşii spun că semnele sfinte sunt trimise pentru a-l înţelepţi pe om, pentru mântuirea sufletului lui. Cine ştie, poate această minune s-a făcut anume pentru acel băiat, care s-a întâmplat să fie alături? Dumnezeu face minuni nu de dragul senzaţiei. Ajutorul de la icoană e tainic, iar nouă nu ne rămâne decât să presupunem şi să ne întrebăm: cum, pentru ce şi de ce...
Bineînţeles, mirul este un semn al vindecării, al harului. Însă unii stareţi spun că apariţia spontană a plângerii în masă a icoanelor este, mai curând, spre îndurerare. Cât de grea n-ar fi ziua de azi, totuşi, ar trebui prin pocăinţă să ne pregătim de vremuri mult mai grele.
- Dar icoanele plâng nu numai în Rusia!
- Vestita sfânta a sfintelor în toată lumea - icoana "Maicii Domnului de Iveria" din Mont Real este continuu izvorâtoare de mir, începând cu anul 1982. Iar cantitatea de vlagă divină a depăşit deja cu mult greutatea icoanei însăşi. Si la New York plânge icoana "Maicii Domnului Îndurerata", ca, de altfel, şi o icoană dintr-o biserică albaneză. Şi în patria lui Iisus Hristos, în 1997 chipul Mântuitorului din biserica Naşterii Domnului din Betleem, a izvorât mir.
- Dar "cum se comportă" icoanele în timpul războaielor?
- Potrivit tradiţiei creştine, este cunoscut faptul, că în timpul celui de-al doilea război mondial Maica Domnului s-a arătat mitropolitului Ilie din munţii Libanului, căruia i-a spus despre condiţiile, ce trebuiau îndeplinite de Rusia ca ea să fie eliberată de sub ocupaţia fascistă. Dintre acestea erau: să nu se cedeze Leningradul, să fie dusă pe fronturi icoana "Maicii Domnului de Kazan" şi să se redeschidă bisericile.
Se spune că mitropolitul a trimis acele cerinţe lui Stalin. Şi cu adevărat, în anii războiului, şi imediat după, pentru biserică se instaurase o perioadă de uşurare...
Iar începutul sângerosului conflict din Cecenia a fost semnalat prin faptul, că în cătunul Zelenciuk au plâns în biserică icoanele "Grabnic folositoarea" şi cea a "Maicii Domnului de Iveria". Cunoaşteţi că vechea denumire a oraşului Budionovsk este "Sfânta Cruce"? În oraşul acesta s-a aflat cândva o mănăstire, construită pe locul unde au strălucit moaştele lui Mihail Trubeţkoi. Omul acela fuse supus unor chinuri groaznice pentru dreapta credinţă în sec. XIV, tocmai la hotarul dintre Cecenia şi Daghestan. Şi pe locul fostei mănăstiri a fost amplasat un mult pătimit spital, în care s-a săvârşit un nou martiriu al creştinilor.
Am fost acolo după terminarea acelor evenimente tragice şi m-am întâlnit cu mulţi localnici. Ei mi-au mărturisit, că pe parcursul orelor de încordată aşteptare au văzut-o pe cerul de deasupra spitalului pe Maica Domnului, rugându-se în faţa Crucii. După eliberarea ostaticilor despre această vedenie i-au relatat arhiepiscopului Ghedeon al Stavropolului şi el, la rândul său, a binecuvântat zugrăvirea icoanei "Maica Domnului rugătoare în faţa Sfintei Cruci". Apoi, noua icoană a fost adusă la Budionovsk, unde s-a organizat o procesiune de pomenire, la 40 de zile, în memoria acelor ucişi pe străzile oraşului.
- Dar oare în ce mod reacţionează ateiştii la extinderea în masă a minunilor - nu cumva se ostenesc să demaşte acest fenomen, apelând la ajutorul fizicii şi chimiei?
- Cât ar fi de straniu, dar să ştiţi că aceste minuni cutremurătoare aproape că nu interesează pe nimenea, iar cei care îşi apleacă urechea sunt prea puţini. Oamenii mai degrabă sunt dispuşi să plătească bani grei pentru un show senzaţional, cum ar fi, să zicem, acela în care americanul Copperfield zboară prin aer, decât auzind că în biserica învecinată o icoană slobozeşte mir, să intre doar pentru a o vedea. Nu demult, in catedrala "Sf. Teodor din Ţarskoie Selo", în suburbia Petersburgului, s-a donat o icoană, care pentru a fi renovată, provizoriu a nimerit în atelierul pictoriţei-restaurator Oxana Gubariova. Cât de mare i-a fost mirarea Oxanei, când într-o dimineaţă, intrând în biroul său, a observat pe hitonul Pruncului Hristos şi pe încheietura mâinilor Născătoarei de Dumnezeu picături de umezeală. Ea le-a povestit tuturor despre cele văzute. Şi ce credeţi? Nu numai că n-a venit nimeni de la Petersburg, dar chiar şi colegii ei din birourile învecinate nu s-au obosit să intre să vadă.
De altfel, nu numai populaţia, ci uneori chiar şi preoţii rămân indiferenţi la astfel de fenomene. Din păcate, acesta e un rău al epocii noastre - până chiar şi revelaţia de sus e ca un strigăt în deşert...
marți, 2 iunie 2009
Primul Sinod Ecumenic
Istorie
Primul Sinod Ecumenic a avut loc la Niceea (astăzi İznik, în Turcia) în anul 325 d.Hr. și a instituit regula pentru toate Sinoadele Ecumenice ulterioare. A abordat în primul rând problema arianismului, stabilind o primă formă a Crezului de la Niceea și o primă regulă pentru calcularea datei Paştilor ( sau “Pascalia”). Este cunoscut și ca Primul Sinod de la Niceea.
El a fost convocat în anul 325 de către sfântul împărat Constantin cel Mare. Acesta, având ca prioritate unitatea Imperiului Roman, i-a chemat pe episcopii Bisericii să se reunească spre a tranșa ampla dispută asupra ereziei arianismului, doctrină conform căreia Iisus Hristos ar fi fost o creatură (prima creație a lui Dumnezeu), iar nu născut din veşnicie şi Dumnezeu adevărat.
Sinodul ar fi trebuit să se țină la Ancyra, dar locația sa a fost mutată de Constantin la Niceea (mult mai aproape de reședința imperială din Nicomidia), astfel încât împăratului să îi fie mai ușor să ia parte la Sinod. Conform tradiţiei, Primul Sinod de la Niceea s-a întrunit la 20 mai în anul 325. Ceva mai devreme în cursul acelui an, avusese deja loc un Sinod în Antiohia, prezidat de Sfântul Osius de Cordoba, care a condamnat doctrina ariană și pe adepții acesteia, numindu-l chiar explicit şi pe Eusebiu de Cezareea (despre care se crede că a avut o atitudine întrucâtva echivocă pe această temă). Când Constantin a convocat Sinodul la Niceea, el a făcut acest lucru în primul rând pentru a păstra unitatea Imperiului, mai degrabă decât încercând să influențeze formularea învățăturii Bisericii.După ce împăratul și-a ținut discursurile de deschidere, se consideră că Sfântul Osius este cel care a prezidat Sinodul, fiind convocat în acest scop chiar de către împărat, care și-l alesese drept sfătuitor în chestiuni teologice. Teologul şi istoricul ortodox Prof. Alexander Schmemann, consideră că împăratul își dorea ca acest sinod să fie “simbolul și încununarea” victoriei sale asupra lui Licinius și a reunificării Imperiului . În discursul său de deschidere, Sf. Constantin descrie disputele din interiorul Bisericii ca fiind “mai periculoase decât războaiele sau alte conflicte; ele îmi provoacă mai multă durere decât orice altceva” .
Primul Sinod Ecumenic a avut loc la Niceea (astăzi İznik, în Turcia) în anul 325 d.Hr. și a instituit regula pentru toate Sinoadele Ecumenice ulterioare. A abordat în primul rând problema arianismului, stabilind o primă formă a Crezului de la Niceea și o primă regulă pentru calcularea datei Paştilor ( sau “Pascalia”). Este cunoscut și ca Primul Sinod de la Niceea.
El a fost convocat în anul 325 de către sfântul împărat Constantin cel Mare. Acesta, având ca prioritate unitatea Imperiului Roman, i-a chemat pe episcopii Bisericii să se reunească spre a tranșa ampla dispută asupra ereziei arianismului, doctrină conform căreia Iisus Hristos ar fi fost o creatură (prima creație a lui Dumnezeu), iar nu născut din veşnicie şi Dumnezeu adevărat.
Sinodul ar fi trebuit să se țină la Ancyra, dar locația sa a fost mutată de Constantin la Niceea (mult mai aproape de reședința imperială din Nicomidia), astfel încât împăratului să îi fie mai ușor să ia parte la Sinod. Conform tradiţiei, Primul Sinod de la Niceea s-a întrunit la 20 mai în anul 325. Ceva mai devreme în cursul acelui an, avusese deja loc un Sinod în Antiohia, prezidat de Sfântul Osius de Cordoba, care a condamnat doctrina ariană și pe adepții acesteia, numindu-l chiar explicit şi pe Eusebiu de Cezareea (despre care se crede că a avut o atitudine întrucâtva echivocă pe această temă). Când Constantin a convocat Sinodul la Niceea, el a făcut acest lucru în primul rând pentru a păstra unitatea Imperiului, mai degrabă decât încercând să influențeze formularea învățăturii Bisericii.După ce împăratul și-a ținut discursurile de deschidere, se consideră că Sfântul Osius este cel care a prezidat Sinodul, fiind convocat în acest scop chiar de către împărat, care și-l alesese drept sfătuitor în chestiuni teologice. Teologul şi istoricul ortodox Prof. Alexander Schmemann, consideră că împăratul își dorea ca acest sinod să fie “simbolul și încununarea” victoriei sale asupra lui Licinius și a reunificării Imperiului . În discursul său de deschidere, Sf. Constantin descrie disputele din interiorul Bisericii ca fiind “mai periculoase decât războaiele sau alte conflicte; ele îmi provoacă mai multă durere decât orice altceva” .
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
